Discurs fulminant în Cetatea lui Cervantes

În Aula multisecularei Universităţi de la Alcalá de Henares, localitatea natală a lui Cervantes, premiul ce poartă numele marelui scriitor, destinat autorilor de limbă spaniolă, a fost decernat anul acesta romancierului, eseistului, jurnalistului Juan Goytisolo. Cunoscut pentru nonconformismul său, octogenarul scriitor a venit la festivitatea ce s-a desfăşurat, conform tradiţiei, în prezenţa regelui Spaniei, îmbrăcat simplu, în ţinută de stradă, şi nu în una de gală, cum impune cutuma, iar discursul lui a fost cel mai scurt dintre toate cele rostite la ediţiile de până acum ale Premiului Cervantes. L-a intitulat cu o expresie cervantină care, într-o traducere românească liberă, ar suna astfel: „Pe şleau şi fără ocolişuri”.

Juan Goytisolo a ţinut să remarce mai întâi că scriitorii se împart în două categorii: una a celor ce urmăresc să facă din munca lor o carieră, cealaltă a celor care o trăiesc ca o dependenţă. Ca o dulce-amară dependenţă. Primii sunt preocupaţi de promovarea şi vizibilitatea lor mediatică, dornici să triumfe, celorlalţi le este suficient să fie mulţumiţi de ei înşişi. I-a numit pe cei din prima categorie literaţi, iar pe cei din categoria a doua scriitori pur şi simplu sau, mai modest, incurabili slujitori ai meseriei scrisului. Exemplul suprem invocat a fost chiar creatorul lui Don Quijote – „primul nostru scriitor” – un mare anonim până la publicarea celebrului său roman.

Juan Goytisolo, intelectual şi scriitor de stânga, s-a numărat printre cei ostracizaţi în timpul dictaturii lui Franco, a trăit mult în exil şi a criticat cu neînduplecare toate regimurile politice. Un Goytisolo militant al vreunui partid sau susţinător al vreunui politician, fie el şi de o deosebită valoare, necum vreun ipochimen sulfuros parvenit în vârful puterii, cum am văzut că s-a întâmplat în ultimii zece ani în România, e de neconceput. Ca unul căruia i se atribuie mai multe origini şi identităţi - catalan, basc, francez etc. -, Goytisolo îşi revendică ceea ce Carlos Fuentes a definit cu sintagma: naţionalitatea cervantină. În viziunea sa, toţi scriitorii de limbă spaniolă cervantizează. O idee ce mi-a amintit că şi la noi s-a observat, de pildă, că orice poet român de dinainte, din timpul sau de după Eminescu, eminescianizează, de fapt este eminescian.

Juan Goytisolo s-a referit, cum era de aşteptat, şi la acţiunile din ultimii ani privind descoperirea rămăşiţelor pământeşti ale lui Cervantes şi a întrebat mâhnit: „În loc de a se încăpăţâna să dezgroape bietele oase ale lui Cervantes şi să le comercializeze turistic, nu ar fi mai important să fie puse în lumină episoadele necunoscute din viaţa sa după răscumpărarea anevoioasă din Alger?!”.
Accente de autentic rechizitoriu a căpătat discursul său când s-a referit la „panorama sumbră” a realităţilor lumii contemporane, o lume bântuită de cele mai grave şi mai destabilizatoare crize: economică, politică, socială, morală. A denunţat stările de lucruri din Spania: exilul profesional, şomajul, faptul că 20 la sută dintre copiii spanioli trăiesc sub pragul sărăciei. Juan Goytisolo şi-l imaginează pe Don Quijote repezindu-se cu lancea nu numai asupra poliţiei din epoca lui, ci şi a celor care astăzi scot oamenii din case, lăsându-i pe drumuri. Şi-l imaginează luptând împotriva corupţilor, a bancherilor hrăpăreţi şi apărându-i pe acei emigranţi a căror unică crimă nu e alta decât instinctul lor vital şi dorinţa de libertate. Alonso Quijano, a spus el, îl contagiază pe creatorul său de puterea literaturii, de nebunia ca formă superioară de înţelepciune, una care nu ne îndepărtează de realitate, ci, dimpotrivă, ne implică şi mai mult în ea. Cei contaminaţi de Cervantes – a avertizat Goytisolo - „nu ne resemnăm în faţa nedreptăţii; să strigăm cât putem de tare că putem!” (aluzie clară la doctrina noului partid de stânga din Spania: PODEMOS).

În austera Aulă a Universităţii din Alcalá de Henares, oraş declarat de UNESCO patrimoniu mondial, laureatul Premiului Cervantes intră, conform protocolului, pe poarta principală, prin care au trecut odinioară Ignatio de Loyola, Quevedo sau Lope de Vega, şi urcă apoi într-un fel de amvon de unde îşi rosteşte discursul. Vechiul şi monumentalul aşezământ, întreaga atmosferă de aici evocă o îndelungată şi glorioasă istorie academică şi culturală. Vizitatorul urbei lui Cervantes care străbate principala arteră, Calle Mayor, se opreşte la numărul 48 unde se află Casa memorială a celui ce a scris o carte cu un destin fabulos. O carte cu cele mai multe ediţii din toate timpurile, comparabilă, din acest punct de vedere, doar cu Biblia. Este, notează Dostoievski în jurnalul său - „cea mai tristă carte ce s-a scris vreodată”, cartea pe care fiecare dintre noi ar trebui, crede creatorul Karamazovilor, să o aibă asupra sa la Judecata de Apoi. Dar titanul rus mai scrie ceva şi mai tulburător: „Dacă lumea s-ar sfârşi şi cineva ne-ar întreba: «Aţi înţeles Dumneavoastră viaţa? Şi la ce concluzie aţi ajuns?», i-am putea prezenta în tăcere un exemplar din Don Quijote”.

Pe zidurile clădirilor de pe Calle Mayor, ca şi pe cele din Plaza Mayor, se află mari panouri pe care sunt reproduse fragmente din discursurile laureaţilor Premiului Cervantes. În acest fel, ele, discursurile, reverberează, prin ceea ce au mai memorabil, în Cetatea lui Cervantes, unde nu doar fiecare an, ci şi fiecare zi sunt ale lui. Citez din cel al mexicanului José Emilio Pacheco, laureat în 2009: „Cavalerul Tristei Figuri ne spune, despărţindu-se de noi: «Nu am murit şi nu voi muri niciodată. Braţul meu puternic este şi va fi întotdeauna gata să-i apere pe cei slabi!»”.

Sursa foto: www.elnuevoherald.com