Fata albă din şoaptele druizilor (I)

O poezie marcat simbolică, într-un limbaj aproape criptat, cultivând un nume ezoterism scrie Alexandru Burlui în „Poemele anilor ce-au ars” (Editura 24:ore, 2016); constelaţia simbolică, a lumii Prinţului, inaccesibilă neofiţilor, se structurează în repere aparent bizare, în cheia simbolisticii masonice şi alchimice - iar numele lui Vasile Lovinescu nu este evocat întâmplator -, precum Pecetea de Negru, Jertfa de Aur, Miezul de Foc, Pocalul de Aramă, Ochiul din Zare, Triunghiul, Şapte Ceruri, Bolta de Soare, Roza, Egiptul faraonului, cu Thot şi Osiris al cărui sânge îl strânge în alt Graal, piramida etc.: poetul pare un alchimist în faţa athanor-ului său: „Sunt Miezul de Foc/ Ce vă doare etern/ Sunt Aripa de Lumină/ Simţită-n alt simţ/ Sunt Sabia ce-mparte/ ţechinii de pleavă/ Sunt Pocalul de Aramă/ Vărsat la Masa Învierii.../ Să-ndrăznesc să te mint,/ Vis al meu?/ Să cutez să te cern/ Peste dulci livezi de-argint?/ Zboară liber.../ Nu mai e timp...” („Sunt”). Cititorul neiniţiat ar putea fi derutat, cautând o logică a realului transfigurat în poem, cum se întâmplă în atâtea paradigme lirice, de la romantici pînă azi; în fond, însă - şi aici este poezia lui Alexandru Burlui -, important e felul cum aceste simboluri generează lirism, în ce măsură produc teme şi motive literare. Iar tema-pivot din Poemele anilor ce-au ars e căutarea; „M-au luat de aripi/ şi nu mi-au vorbit de final.../ Prea legaţi de carne/ Am purces pe râul de sânge/ Spre nimic din nimic/ şi Căutarea ne-a nins - Soare/ Pe urmele paşilor negăsiţi/ E mereu cu noi ...nevăzută/ Căutarea de apă, de simţuri, de vise/ şi de mai câte am putea strânge/ În pumnii firavi de copii albi.../ Aşa purcedem în jos pe rîu,/ Cu stele pe frunte şi umeri/ Iar cînd le ştim acolo / Deja ne-a găsit... definitiv... scopul...” („Căutarea”); pe calea de sânge, pe drumul anevoios, din nimic spre nimic, gonit unde încă n-a răsărit sau, înger căzut, coborând printre oameni, alungat din Raiul codalb al celor Şapte Ceruri („Iarăşi mi-e rău/ De-atâta coborât prin oameni/ Prezenţi în umbra veche.../ Pe sub Bolţi de Soare era bine/ Noaptea nu venea rece/ Strivind şi arzând Temple/ Iarăşi am obosit/ Mi-am ucis cheful/ Punând în loc trei tigri.../ Trei tigri liberi, ninşi de soare/ şi-nsetaţi de roua din Şapte Ceruri,/ De spaime tulburi, umbre, chinuri.../ Iarăşi n-aţi văzut,/ Iarăşi v-a cuprins tăcerea,/ Iarăşi v-am rănit,/ Iarăşi am plecat întors/ Pe-un Rai codalb şi stins/ şi nu ştiu de mai vin” („De-un şarpe”), iniţiatul ştie că drumurile şi căutarea sa neostoită a esenţei pierdute sunt, în fapt, poteci fără întoarcere, întrebări fără răspuns, neviaţa, nimicul: „Nu au întoarcere/ Nici viaţă/ Esenţa pierdută/ În valuri - memorie/ Jucau cândva/ În spatele frunţii/ Aur trecut în lacrimi/ Suferinţa doare/ şi mori/ Pe coapse de Lună/ Te duci căutând/ Neviaţa şi calmul/ Răspunsul, nimicul...” („Ecouri”).

 

Argintul şi aurul sînt metalele poetului care (îşi) trece prin focul athanor-ului poemul însuşi, iar dacă alchimistul urmăreşte „transformarea divină” a mercurului în aur, poetul arde poemul pentru a regăsi, prin aburul Cuvântului, ceea ce va fi fost înainte de în-fiinţarea sa, lumea de dinainte de lume: „Râde din Foc poemul ars/ De negru şi neviaţă/ E trecut prin toţi/ şi nu le-a mai rămas nici rana/ Nearsă de Soare/ De un Soare Negru ce nu apune/ Loveşte crud poemul ars,/ Iubeşte şi cântă şi spune/ Că Vieţile-au plecat/ Să plouă-n alte vremuri/ Ucis de nesoare/ Poemul... ars.../ Doare...” („Poemul”). Alexandru Burlui foloseşte în „Poemele anilor ce-au ars” ceea ce el numeşte cuvinte-culori sau cuvinte-fiinţe vii, într-o cromatică foarte densă, strălucitoare, în culorile argintului şi aurului: „Poemele anilor ce-au ars” este o carte de colorat poezia, un univers al irealităţilor reale, (re)descoperită în pendularea continuă între sus şi jos, între cădere şi elan ascensional, iar poetul însuşi pleacă, într-un val roşu, înspre acea lume, pierdută, poate a druizilor: „Nori denşi - ceaţă scheletizată/ Ascunsă-n matca dintre vremi/ Un creier aburind de vise/ Idei ce-aşteaptă să le chemi/ Uimiţi am plîns de doruri lungi/ ţesute alb în incantaţii/ Druizi ce n-au rămas tăcuţi/ şi-nalţă spre 'Senin libaţii/ Din necuprins de vrajă rece/ Am întrupat mii de porunci/ Rămase şi nearse-n Soare -/ Lumini - Cărări ca tu să urci...” („Ciclici”).

 

 

 

 

Va urma...