Feminitatea şi lumea lui „care pe care” (I)

Un roman bine construit, scris cu acurateţe, focalizând, pe cele câteva etaje narative, o problematică foarte complexă este „Daria” (Editura Crigarux, 2015) al Violetei Lăcătuşu; prezenţă (prea) discretă în dinamica vieţii literare, cu destul de rare apariţii în reviste, autoare, totuşi, a unor romane - „Simurgul” (1999), „Imprevizibilul este săgeata destinului” (2004), „Să crezi în imposibil” (2008) - şi a unor cărţi de poezie mai speciale - „Iniţiere astrală, grafi-poeme” (2003), „Prin universul holografic” (2012) -, Violeta Lăcătuşu scrie în „Daria” un roman care se citeşte, mai întâi, ca o carte despre feminitatea în multiplele sale ipostaze, de la romanţioasa „Dona Immaculata” din corespondenţa cu prietena Brânduşa, aflată în Australia, amintind de Bianca Porporata a Hortensiei Papadat-Bengescu, până la femeia „dură”, mereu învinsă, silită să reînceapă totul cu suma intactă a speranţelor şi virtualităţilor unei personalităţi accentuate, puternice: Daria Petreanu ilustrează ceea ce E. Lovinescu numea viaţa dublă, în două registre, aceea a unei femei cu sertarele sufletului răvăşite, vulnerabilă şi cealaltă viaţă, a creatoarei de modă, prinsă în efortul creaţiei, dar şi al competiţiei acerbe, fără milă, din ceea ce se cheamă fashion. Sfâşiată între o copilărie frustrată, când află că părinţii ştiuţi nu sunt cei naturali, apoi, înşelată în povestea de dragoste cu Alexandru, într-o istorie tipică vremurilor noastre (el pleacă în Italia, la muncă, ea îl vizitează inopinat şi îl găseşte în compania unei prostituate), cautând refugiul în trecut, între amintirile luminoase, surpate brutal, sufocând respiraţia iubirii şi năruind câmpul de fericire al sufletelor-perechi, protagonista romanului Violetei Lăcătuşu oferă o mereu repetată lecţie de tenacitate, ridicându-se „de la pământ” de fiecare dată pentru a o lua de la capăt.

Prin „Daria”, prozatoarea explorează profunzimile „sufletului feminin” despre care se vorbeşte de la romantici până azi şi pe care, în chip paradoxal, după experienţa esenţială din ciclul Halippilor al Hortensiei Papadat-Bengescu, părea că prozatorii îl intuiesc cel mai bine: Marin Preda, Nicolae Breban şi Augustin Buzura sunt repere importante ale acestei problematici. Violeta Lăcătuşu depăşeşte „handicapul” şi realizează în „Daria” o radiografie crudă, dar exactă a feminităţii în ceea ce are ea unic, atât în structurile interioare ale imaginarului, cât şi în evoluţia pe suprafaţa cotidianului, a vieţii sociale. Daria încearcă să se vindece de iubirea pentru Alexandru încercând alte legături, reale (cu Sergiu, Mark) sau imaginare (cu Andrei), traversând, în fond, singurătăţi, respirând doar duhul trecutului, neliniştea, sentimentul acut al eşecului sau al naufragiului, angoasa, „marele plictis”: Daria îşi fixează timpul interior în corespondenţa cu Brânduşa, în nesfârşite monologuri interioare şi în notaţiile, adesea romanţioase, ale unui jurnal intim.

Va urma...