Frigul din camera cu magnolii

 Deşi nu atât de „pur” postmodernist, precum au fost percepuţi Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Alexandru Muşina, Nichita Danilov, Ion Mureşan, Traian T. Coşovei, Ion Stratan, Lucian Vasiliu ori Gellu Dorian, Aurel Ştefanachi, venit mai târziu în câmpul literar, are un timbru al său, un fel anume de a scrie şi de a se poziţiona în peisajul poetic al generaţiei.

Receptat pe segmente, în urma lecturii (totdeauna incompletă) a poemelor din reviste, Aurel Ştefanachi şi-a tipărit după 1989 cărţile amânate, începând cu „Credinţă şi frig” (1990), cu un titlu foarte semnificativ în perspectiva „credinţei” că textul literar e, în adevăr, o şansă de supravieţuire, dar şi în aceea a „frigului” de a fi mereu refuzat, greşit (sau parţial) înţeles (şi plasat în ierarhia de valori), introdus cu forţa în camera obscură a literaturii contemporane; au urmat „Hierofanie” (1991), „Amintirile verbului” (1992) şi „Cameră cu magnolii” (1995), adunate în antologia „Amintirile verbului” (2002), apoi, „Oglindă plutind” (2006) şi, acum în urmă, „Închiderea jocului” (Editura TipoMoldova, 2014). Mai întâi, au fost credinţa şi frigul, adică, încăpăţânarea de a crede în retragerea între contraforţii propriei structuri de sensibilitate şi în limitele unui univers departe de aspra atingere a unei realităţi adesea duşmănoase. Ce să însemne Eutopia, o lume a cărţii, pentru uz intern, asemănătoare acelora create în proză de Ştefan Bănulescu, Eugen Uricaru, Ioan Dan Nicolescu, Tudor Dumitru Savu, iar în poezie, de Mircea Ivănescu, Emil Brumaru, Cezar Ivănescu, Ion Hurjui? Aici poetul „îşi zideşte turn” şi îşi recompune „un mod anume de-a pierde”.

Caracteristica esenţială a liricii lui Aurel Ştefanachi rămâne ceea ce el însuşi numeşte centrii livreşti – un complex cultural dublat de un scenariu mitic, structurând un experiment poetic interesant, foarte aproape de programul lansat în câmpul literar de generaţia ’80; fidel acelei paradigme prin care poezia noastră îşi descoperea noi resurse într-o vreme potrivnică ideii înseşi de înnoire, Aurel Ştefanachi se regăseşte printre ultimii mohicani ai acestei grupări literare şi ai acelui program; iată un poem precum Hybris din Închiderea jocului: ”un simbol, o aripă, un citat, un mort/ - o mentalitate, un sistem poetic; o femeie/ un hublou; o rezoluţie politică; un laser -/ o supoziţie; un imprimeu; o fereastră curgând;/ un munte; o nesăţioasă lumină; un subterfugiu/ («cine sunt aceste fantasme ce se mişcă pe străzi/ Legănând steaguri, ridicând braţe, lovind tobe?/ cine sunt aceşti bătrâni pe biciclete,/ cine sunt copiii aceştia care agită săbii?»)/ ... un meteor; o casă plutind; un şobolan/ o idee; un mecanism; o nimfă;/ un arbore mergând; o cârtiţă; un avion;/ o lucarnă; un vestigiu; o piele de câine;/ un concept; o rarişte; un trunchi;/ («cerul se prăbuşeşte peste un alt cer./ E groaznic să gândeşti că moartea/ E numai la sfârşit şi nu la-nceputul/ Elementelor vii ale creşterii...»)”: nimeni nu scrie pe nimeni - acesta este laitmotivul unde se adună şi poezia, dar şi drama existenţială din care creşte ea.

Nimeni nu scrie pentru că „nimeni” este scris de poem; verbul – amintirea sa mereu prezentificată într-un voluptuos-tragic dicteu – este, în poezia lui Aurel Ştefanachi, la diateza pasivă, cartea îşi înghite autorul, îl devorează pentru că singurul element al realului care interesează aici rămâne Eutopia, fiinţa interioară, corpul şi „eul” celui care se lasă scris, crucificat de/în text. Acesta este înţelesul numelui „Eutopia” („Eu – Utopia”) care desemnează lumea inventată de poet şi aceasta trebuie să fie semnificaţia prezenţei obsedante a cărţii şi scribului în poezia lui Aurel Ştefanachi (câteva titluri din sumarul primului volum: Am văzut cartea, Carte, Începutul poemului, Poem linear, Cartea de dimineaţă, În ţara verbului, Cartea s-a ridicat şi a văzut).

Retragerea în carte şi motivaţia crucificării fiinţei interioare între două coperţi erau simţite ca o „trădare“, ca manifestare a unui „exil interior“, alt fel de exil decât protestul, gestul explicit sau simpla, dureroasa tăcere: „această carte care necontenit/ se rescrie a devenit infinită/ în pântecul său restrictiv îmi/ zidesc o cale a sângelui;/ şi cineva se ridică/ şi nu ştiu cine se prăbuşeşte/ această carte/ care nu se deschide/ care îmi îndepărtează formele sorţii/ care îmi înalţă aripile/ «Legat de acest trup fără întoarcere/ te iubesc ţărână a mea/ spaţiul necesar respiraţiei mele/ cenuşa oaselor mele/ cenuşa oaselor stirpei mele»/ această carte tot în afară/ tot înăuntru fiind/ prin bazinele nopţii scriindă/ văzută în genunchi lângă un/ cort plutitor”.

Această concepţie asupra valorii poeziei în ordinea existenţei deosebeşte, în fond, lirica lui Aurel Ştefanachi de aceea a altor colegi de generaţie; el îşi textuează propria-i fiinţă, o „zideşte” după ce o va fi descompus meticulos, cu sânge rece, fără sentimentalisme şi fără poze romantice (poetul vorbeşte chiar despre o „bioterapie” a celui care scrie şi – prin „contaminare” sau asumare deplină a textului – a celui care citeşte). Tot ce e influenţă literară în această poezie (şi se pot recunoaşte accente expresioniste lângă elemente aparţinând poeziei lui Nichita Stănescu: „…şi astfel îmbrăţişaţi/ s-a fost zidit o fântână/ din care/ ne bem moartea…“; sau motivul christic al Jertfei lângă tonalităţi specifice Avangardei) se topeşte în aliajul unei fiinţe-text care pendulează între centrii livreşti şi sentiment pentru că, iată, ciudata „vedenie” a acestei fiinţe-text trăieşte, supra-vieţuieşte între straturile succesive ale unui imens palimpsest: „«Mâine vor reîncepe muncile poetice/ Precedate de ciclul morţii voluntare./Domnia întunericului a scufundat raţiunea»” („Recitind un poem de René Char”).

(Va urma)

Sursa foto: wikimedia.org/ Penang Street Art Bicycle - DTW