Frigul din camera cu magnolii (II)

 Aurel Ştefanachi scrie poezie în perspectiva semnificaţiei particulare pe care o au vederea şi toate semnele asociate sferei sale semantice: a vedea înseamnă a deschide calea spre esenţă, dar, în acelaşi timp, verbul şi elementele care îl susţin conturează replierea în nefiinţă, în grotesc, în inform, ca pentru o nouă şi repetată geneză.

Vederea distinge contururile lumii de dincoace şi, deopotrivă, de dincolo de real, fiinţa pendulând între proiectul şi modelul acestuia; această stare de continuu conflict, de asumare a unui raport niciodată decis caracterizează toate poemele cărţii. Aurel Ştefanachi „lucrează” poetic foarte percutant pe raportul aproape/departe, categorii fixate de eminescianism în poezia noastră; totodată, însă, regăsim conflictul dintre grotesc şi sublim, angelic şi demonic, trecere şi petrecere, exprimat, înainte de toate, la primul nivel, cel al lexicului (cărţile abundă în cuvinte „nepoetice”, autorul încercând o poetizare a cotidianului, cu toate ale sale: sunt, pot fi „lirice” cuvinte precum scroafă, curviştină, curvă şi, mai bine, târfă, masturbare, lume puturoasă, ou clocit, fleaşcă, steaua rât-de-porc, pasăre-cărămidă, cărbune, rânjet, sexy, detergent, bălosul rit, prezervativ, duhoare, malac etc.?. Puse în acest context de confruntare ele sunt, da, poetice pentru că pun problema de a înţelege şi a organiza – prin cuvânt şi sintaxă – universul).

Poezia lui Aurel Ştefanachi este una a contrastelor dure, violentând imaginea (ideea primită) a cititorului pentru care poezia e un „ce” delicat, zbor planat deasupra lucrurilor (dar deasupra acestora – cu vorba lui Nichita Danilov – e neantul; nici că se putea o demonstraţie lirică mai semnificativă a acestei „axiome” lansate, cândva, de Danilov: deasupra lucrurilor, neantul).

Ţinta fiecărei aventuri în mişcarea haotică a viului (iar poemele dau, de fiecare dată, senzaţia plonjării în necunoscut) rămâne fixarea unei stări de spirit sau a unei noi dimensiuni a eului: citită astfel, poezia capătă înţelesurile unui „document personal”, ale unui jurnal care consemnează jocul formei cu absenţa acesteia, a fiinţei cu nefiinţa: „«un gând rămas înlăuntrul său/ eu în genunchi rugându-mă să/ intru/ frig: frig -/ preoţii şi filozofii în molozul istoriei/ determină întâietatea materiei faţă/ de spirit (sau invers);/ în poziţie şezând un om/ concepe un lan de porumb;/ în poziţie pe brânci un alt/ om se roagă; «aduceţi-mă sau denumiţi-mă/ drept clamele pământului...»/ în poziţie Yoga simt ceara încinsă/ a clipelor, frunzelor/ în lungul şirei - spinării scurgându-se;/ un alt om către Canaan.../ îşi dirijează viaţa şi moartea/ printr-o uşiţă de plumb .../ tainic ospăţ încât poate fi considerat/ o iluzie...” („Verb”).

Poezia lui Aurel Ştefanachi este un poem despre poem, vizând nu totdeauna numai ironic o concepţie asupra poeziei înseşi, conform căreia aceasta se confundă cu ornamentul stilistic. În pagina străbătută de nervi, poetul nu mai poate regăsi culoarea epitetului, naivitatea comparaţiei bine alese ori candoarea metaforei care trebuie să „încânte” şi să îndemne cititorul spre zona tuturor nostalgiilor şi visărilor; i le interzic animarea universului obiectual, al cărţii chiar – tema ei este obsesivă în toată poezia lui Aurel Ştefanachi –, invazia cuvintelor „nepoetice”, imaginea fiinţei agresate de real, strivită sub apăsarea obiectelor.

Chiar în poemele care adoptă stilul evocării, fluxul imaginilor pare a proveni de dincolo de real, lăsând impresia de oniric; succesiunea lor durează cât fulgerarea blitz-ului, fiecare imagine pregătind ivirea celei următoare, această mişcare neîntreruptă a vieţii dinspre şi înspre moarte fiind ipostaziată în poezie atât prin sintagme reluate care îngroaşă contururile, le dă greutatea unui balast ce apasă „colecţionarul de vise”, cât şi prin sugestii acustice, proprii, de altminteri, poeziei postmoderniste care recuperează, altfel, clasica muzicalitate: „iubitele mele au îmbătrânit/ fiecare în parte/ zi de zi îşi verifică frumuseţea/ precum îngerul/ din lanul de floarea-soarelui/ prin faţa lui Dumnezeu/ o fereastră curgând – steaguri/ şi aripi pentru valea plină/ cu fluturi -/ iubitele mele au îmbătrânit/ lin murmurând marile zaruri/ privind clepsidra regală/ încet se retrag.../ ca foşnetul scurt al luminii/ gândind că/ mă-ntorc...” („Text aleatoriu”)

Va urma