Lectura ca travaliu şi hrană duhovnicească

 „În călătoria noastră prin acest existenţial, hărăzitu-ne-a Domnul, Creatorul, multe şi ciudate ocolişuri, traiect labirintic, în mod cert, întru iniţiere. Şi n-avem a ne mira de ce trecem de la agonie spre extaz, de ce suntem, adeseori, răniţi (sau mutilaţi psihic), de ce în acest traiect multă «zgură mentală» ne înveninează, malefic, ajungând a rosti (şi nu de prea puţine ori, cu prea plecată amărăciune): «Nicio rană nu este ca rana inimii…» (Înţelepciunea lui Isus Sirah 25.l5). Dar pe toate se cuvine a le îmbrăţişa, cu smerenie, convinşi fiind că le merităm. Şi cât de multe lecţii de viaţă ne oferă istoria lumilor, de la toate simţindu-ne îmbogăţiţi şi încununaţi sufleteşte. Poate şi de aceea... această dorinţă de a scormoni în arhive şi a scoate spre lumină fapte, evenimente, personaje - învăluite în pânza uitărilor - s-a dovedit (întotdeauna) a fi o binefăcătoare hrană duhovnicească. Aşadar, când cineva îşi propune a recompune viaţa şi activitatea unei personalităţi, folosind documente de arhivă, responsabilitatea cercetătorului este imensă. Nu este doar o simplă ordonare de materiale edite sau inedite, ci o transpunere în crescendo a unei existenţe care vizează epoca, societatea, relaţiile interumane, cultura, evoluţia profesională, amprentări în fibra istoriei neamului”.

În această (aproape) mărturisire îşi află motivaţia şi finalitatea toate studiile Liviei Ciupercă de istorie a culturii şi monografiile de autor, nu puţine la număr, despre I.Al. Brătescu-Voineşti, Paul Bujor, Dominic Stanca, Teodor Al. Munteanu, Al. Lascarov-Moldovanu etc., ca şi tabletele tipărite în diverse publicaţii („Realitatea”, „Axis Libri”, „Dunărea de Jos” din Galaţi, „Constelaţii diamantine” şi „Sfera eonică” din Craiova, „Feed Back” din Iaşi, „Actualitatea” din Dublin şi, cele mai multe, pe site-ul U.Z.P.R.), reunite, acum în urmă, în volumul „Vorbele şi fapta”. Resortul prim al cercetărilor monografice, al notaţiilor şi, deopotrivă, al meditaţiei asupra pildelor din cărţile sfinte ale creştinismului, îl reprezintă emoţia; Livia Ciupercă scrie despre ceea ce aduce atingere sufletului, în bine sau în rău, îşi urmăreşte cu pasiune nedisimulată scriitorii, de regulă, din planul secund al ierarhiilor valorice din istoria literaturii noastre, cărora le face monografii bine documentate în arhive, fonduri ale bibliotecilor publice şi, nu o dată, cu explorarea biografiei acestora.

În tabletele din „Vorbele şi fapta”, Livia Ciupercă îşi oferă răgazul unor notaţii libere, scrise în emoţie şi fără implicarea scormonitorului de arhive; astfel sunt rândurile sentimentale despre poezia Constanţei Buzea pe care o îmbrăţişează „nirvanic”, Nichita Stănescu, la care caută „înfiorarea”, Dan Verona, cu urări la zi aniversară, despre Aurel Leon, la opt decenii de la debut, Demostene Botez, cu „emoţia începuturilor”, G. Tutoveanu al cărui poem „Se plâng Carpaţii” emoţionează prin vibraţia şi intensitatea sentimentului patriotic, Florian Pitiş „în neuitare” şi Arsenie Boca al cărui nume este rostit cu „un plus de evlavie şi speranţă”, la douăzeci şi cinci de ani de la trecerea în lumea celor drepţi sau despre „fascinantul” Saint-Exupéry, un poem de Martin Booth care îi spune că „nechibzuinţa ucide” şi un alt poem, de Vladimir Streinu, Fântâna părăsită, descoperit în secţiunea „Colecţii speciale” a Bibliotecii Universitare din Iaşi, despre Testamentul lui Gheorghe Marinescu, unde găseşte un „îndemn la verticalitate”, destinele celor trei femei din literatura noastră, Coca Farago, Veronica Micle şi Cella Delavrancea ori despre pe nedrept uitaţii Ion Dimitriu-Bârlad, sculptorul care a lăsat moştenire numeroase valori culturale şi Tudor Pamfile, unul dintre cei mai importanţi exploratori ai culturii noastre populare (de n-ar fi să amintim decît Sărbătorile de vară la români, Văzduhul după credinţele poporului român, seria de volume Mitologie românească), din opera căruia Livia Ciupercă extrage multe esenţe şi, mai ales, redescoperă încă o dată valoarea orizontului mito-poetic românesc şi a literaturii populare, „fondatoare şi zămislitoare de caractere integre”, cum spune în tableta Sufletul florilor. Regăsindu-se în cutare poem, evocând o personalitate uitată sau reluând texte din cărţile anterioare, mai ales, din monografia consacrată lui Al. Lascarov-Moldovanu, Livia Ciupercă face ceea ce ea însăşi numeşte travaliu, exerciţii hermeneutice prin care redistilează idei, totdeauna în marginea emoţiei şi pasiunii.

Lângă aceste tablete de evocare şi notaţii sentimentale despre literatura de ieri şi de azi, oferind, în primul rând, o hrană duhovnicească, Livia Ciupercă exersează în „Vorbele şi fapta” câteva registre noi, unele surprinzătoare. În Destin, Aventura unei treziri, Puriceaşcă amintire şi Miss Felice, de pildă, autoarea scrie nişte poeme în proză care cresc într-un lirism acroşant, amintind de primele proze ale Hortensiei Papadat-Bengescu (cele din Ape adânci, Sfinxul şi Femeia în faţa oglinzii) ori de Coca Farago:

„O salcie a adăstat, nu ştiu, şi nici nu vreau să ştiu cum, pe coasta unui deal, impropriu loc pentru un arbore - ce-n a sa geneză - iubeşte umezeala, linul loc, briza şi unda-nlăcrimată a apei, uneori, şi undiţa pescarului - mereu calm, întru aşteptarea, s-ar zice, a peştişorului aurit. Ei, uite-aşa, blânda făptură se vru ea liberă, şi-n largul ei. Stăpână peste fire. De-acolo, din înalt, avea privelişte sorindă, largheţea gestului prelins spre orice orizont. Nu m-aş mira să cred că-n minusculu-i căpşor, ea planuri multe... multe... zămisleşte. Pînă-ntr-o zi, cînd un fuior de nor zdrenţăros şi-ntunecat cuprinse cerul. Şi, însoţită, peste-acea zare, de-o arătare hulpavă şi fioroasă, porni un vals tornadă, cumplit de duşmănos. O, Doamne! Într-o clipă fu şi nu mai fu. Prăpăd. Speriată, din hruba sa solară, o rază de lumină vru să-mpace firea. Se aşternu peste înalt, cuprinde acea coastă a dealului sălciu, dar... Doamne, ce rămase-n urma norului înfrăţit cu cea furtună? Prăpăd. Şi blânda rază coborî, încetişor, şi lin. Se-apropie. Biata făptură sălcioasă, abia mai respira. «Ce faci, tu, draga mea? Te simţi tu bine?» «O, pui de rază argintată, eu mor, nu vezi? Sunt prea rănită. Mi-au rupt vrăjmaşii trunchiul prea firav. N-au vrut a mă ocoli, n-au vrut... n-au vrut... Şi-n mângâierea binecuvântată-a razei preadivine, epuizată, îşi dărui ultima suflare înaltului zenit, iubirea ei tăcută” („Destin”).

Altădată, în „Pe culmile Riripipe” şi „Mă simt înlănţuit de-un vis”, relatând despre întâlnirea cu un „humanoid... sau cam aşa ceva... Scheletic trup cu muşchi solzoşi şi ochii... o! ochii... afundaţi mult în orbite”, Livia Ciupercă exersează proza fantastică, pentru ca în „Căsuţa cu proptele” să abordeze registrul epicii realiste. Unele notaţii, cum sunt „Ce nume poartă trădarea” şi „Un secol înlăcrimat, dar neînfrânt”, se dezvoltă în perspectiva unei retorici potolite a sentimentului patriotic, altele sunt romanţioase, scrise dintr-un prea plin sufletesc; în sfârşit, Livia Ciupercă îndrăzneşte şi în tonalitatea pamfletului („Trezire de bumerang”, „Martiricon pastelat”, „Zâmbiţi, vă rog!”), dar ironia autoarei e cordială, îl pune la punct pe „stimabil” (falsul psiholog de grup Felix Koradubian e un bun exemplu), dar nu urmăreşte demolarea lui. Între pildele pe care le arată Livia Ciupercă acestor vremi neprietenoase, rămâne aceea a Sfântului Cuvios Anatolie de la Optina: „Ca să ai pace, nu căuta prietenia nimănui! şezi în chilia ta şi chilia ta te va învăţa toate (adică tot ce-i bun)! Chilia altora întotdeauna te învaţă ce e rău (sau îţi tulbură liniştea)!”. À bon entendeur, salut!