Lumina explodează dinspre dealul ţicăului (I)

O carte precum aceea tipărită la sfîrşitul anului 2015, la Editura Junimea, de poetul Vasile Proca, „Portrete din cuvinte (dialoguri elective)”, interesează o categorie largă de cititori, începând cu istoricul literar care găseşte aici informaţii utile despre o epocă şi protagoniştii ei, continuând cu criticul care caută profilul interior al scriitorului comentat altădată, apoi, oamenii diverşi, dar avizaţi, atraşi de anecdotica lumii literaturii şi, nu în ultimul rând, autorii înşişi, mereu în căutarea narcisiacă a oglinzii de unde să se ivească faţa ascunsă, aceea de dincolo de texte; cu o singură excepţie (Carmen Mihalache, teatrolog, prozator, redactor-şef al revistei băcăuane „Ateneu”), poetul Vasile Proca face o serie de interviuri cu poeţi, cu „megieşii” săi - americanul Stanley H.Barkan, Calistrat Costin, Ovidiu Genaru, Gh. Grigurcu, Cezar Ivănescu („duhovnicul meu literar”, cum îi spune autorul), Arcadie Suceveanu, Vasile Tărîţeanu, Lucian Vasilescu şi Lucian Vasiliu -, explorând teritoriile poeziei de azi, regăsite chiar şi în atelierul pictorului român din Basarabia, Iurie Matei, care, iată, îi oferă un Poem ce stă alături, fără nici o concesie, de textele cele mai bune ale fratelui său, Valeriu Matei:

„Eu sunt o pasăre cu aripile pe dinăuntru,
un pom cu rădăcinile pe crengi,
un peşte condamnat la puşcărie
de-un pescăruş născut în colivie.
şi de mă strigă cineva, eu nu-s.
Eu sunt un strop de apă în drumul spre fântână,
un cer uscat lipit de mînă,
un rege vagabond întors acasă
printr-o năframă albă de mireasă.
şi de mă cheamă cineva, eu nu-s.
Eu sunt un prunc uitat în câmp deschis
de-o mamă ce-a căzut din vis,
o carte-n care tot ce-a fost de spus
au scris nebunii pe ascuns.
şi de mă ştie cineva, eu nu-s.
Eu sunt un arc întins din două părţi,
un râu adânc ce nu-l găseşti pe hărţi,
o orgă ruginită în care bate vântul
de înfloreşte cerul şi pământul.
Şi de mă vede cineva, eu nu-s.
Eu sunt un melc urcând în sus
ca să cobor din munte crucea lui Iisus”

Recente, cum e cazul convorbirii cu Lucian Vasilescu care vorbeşte despre drama petrecută la Clubul Colectiv („COLECTIV este o tragedie care mi-a confiscat şi-mi rupe cu dinţii bucăţi din suflet. Am putea-o privi, printre lacrimi, şi ca pe o jertfă întemeietoare? Nu ştiu. Ştiu însă că am ajuns la destinaţie. Adică la capăt”) sau mai de demult (pe Gh. Grigurcu îl abordează cu ocazia Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei, în 2006), dialogurile elective ale lui Vasile Proca sunt sensibil diferite de obişnuitele interviuri din obişnuitele cărţi de gen, realizate, mai ales, de publicişti grăbiţi şi, adesea, cu informaţii precare despre scriitor şi lumea acestuia; astfel, prezentarea poeţilor e una complexă, fiecare dialog fiind încadrat de un articol de dicţionar, de un portret tot timpul inspirat, de un grupaj de versuri în secţiunea „Atlas liric”, dar şi, în beneficiul eleganţei cărţii, de fotocopia unui manuscris şi de fotografii din arhiva personală a lui Vasile Proca, grupate sub titlul „Iconografie”.

Fiecare dialog din carte poartă cu sine atât informaţiile despre poet şi poezia sa, până la detalii, adesea, spectaculoase, cât şi datele necesare conturării unui profil al lumii prin care a trecut şi al teritoriilor sale literare. Din dialogul cu poetul nord-american Stanley H. Barkan, de pildă, aflăm lucruri interesante, neştiute la noi, despre tribulaţiile Ninei Cassian, în „exilul” său american, despre caracterul său nu tocmai la locul lui şi, mai ales, despre tipul de reacţie a scriitorului român proletcultist, apoi, prin anii '80, „(post)modernist”, faţă cu Lumea Liberă. Dar Stanley H.Barkan este, înainte de toate, poet şi dă o definiţie a poemului, care se reţine: „Un poem e poem cu adevărat în măsura în care îl face pe cititor să râdă, să plângă, să cânte sau, cel puţin, îi luminează intelectul. Mai important este însă efectul transformării generînd şocul stării de conştiinţă, care îl face pe cititor conştient. Deşi oamenii au dintotdeauna cinci simţuri, aceştia nu văd cu adevărat, nu aud, nu pipăie, nu gustă, nu simt ce e în interiorul lor şi dincolo de ei. Poezia produce o stare de înţelegere, lăsându-l pe cititor să conştientizeze cu adevărat ce se află acolo”.

Ţinta predilectă a dialogurilor lui Vasile Proca este firul biografiei, cum se vede în convorbirile cu Calistrat Costin, Iurie Matei şi Ovidiu Genaru, dar, dincolo de aceasta, cititorul va găsi în fiecare interviu un „ce” special care personalizează protagonistul; modul de a ajunge acolo, în acea zonă intimă, reprezintă una dintre calităţile cele mai importante ale dialogurilor lui Vasile Proca. Pictorul Iurie Matei, iată, povestindu-şi „devenirea”, ajunge la afirmarea explicită a romanităţii sale, care emoţionează la fel cum o face poezia fratelui său, Valeriu Matei: „Eu nu mă prezint nici în Olanda, nici în Italia, nici în Germania, ca fiind pictor moldovean. Eu sunt pictor român. Necesită, sigur, să dau anumite explicaţii, cînd spun că locuiesc la Chişinău. Nu toţi ştiu istoria noastră comună şi dramatică, în acelaşi timp. Dar, mie îmi place şi mă bucur că am expus în România. Eu sunt parte a culturii române”. Evocând Bacăul patriarhal, Ovidiu Genaru lămureşte problema pseudonimului ales în locul numelui adevărat, Bibire: „Numele de Bibire ducea în cârcă un frate deţinut politic - l-au luat din liceu, dintr-a şaptea, cu pantaloni scurţi - şi un tată exclus din PMR, vremuri grele, ani salbateci moncher, dictatura proletariatului, cine-şi mai aminteşte astăzi de ea? Nu pe mine m-a supărat Bibire, pe ei, aşa că m-am pitit sub Genaru, să mi se piardă urma. Eram naiv, ale tinereţii valuri. Am semnat poezioare luminoase şi Codrin, un pseudonim cam haiducesc, vezi Eugen Frunză, care ştim că nu era o frunză nici cât negru sub unghie. O anume Codrina, frumoasă, nu mi-a împărtăşit dragostea şi am aşezat-o în numele meu. Fireşte, tot degeaba. Am trecut-o la pierderi. Dacă iubeşti şi nu ai eşecuri, nu eşti om. Prin anii şaizeci mulţi se ascundeau în pseudonime ca-ntr-o peşteră. Nu mi-a fost uşor să-mi aleg şi eu unul, cred că m-am perpelit vreo jumătate de an. Acum nu-mi displace Genaru, l-am încorporat şi în actele publice, de familie, astfel că din 29 septembrie 1993 sunt cetăţeanul Bibire-Genaru Ovidiu, un cod numeric personal şi, uneori, pe bagajele călătoriilor mele un cod de bare”. Dar ceea ce îl desparte, totuşi, pe Genaru de Bibire este literatura însăşi, venind din nevoia acută de a arhiva biografia, trăirile, stările, sentimentele, speranţele şi surpările poetului şi prozatorului.

Va urma...