Nopţile şi zilele unui vechi cronicar (II)

Povestirea autobiografică din Deveniri creşte din matricea acasei Iacobenilor şi continuă firul Bildungsroman-ului cu studenţia de la Iaşi, care începe ca „o schimbare de fus orar”, ca o (pe)trecere „în altă lume, dacă nu într-o altă dimensiune”; studentul intră, obligatoriu, în Biblioteca Centrală, unde pătrunde „ca într-un sanctuar”, se lasă prins în „atmosfera mereu efervescentă” din amfiteatre, face portretele magiştrilor Constantin Ciopraga („un domn sobru, inabordabil, purtând povara traumelor din ceţurile/ lagărele siberiene”) şi Al. Husar („ardelean plin de patos, strălucitor în oralitate şi cam lipsit de relief în scripte”), fixându-se definitiv în Iaşul literar în care va (supra)vieţui, vreme de decenii, până la vârsta de azi a Cronicelor şi… anacronicelor: „Frumoşii nebuni ai promoţiei noastre au fost Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu şi Octavian Stoica. Ei - împreună cu Adi Cusin, cu Stelian Baboi, cu Ioanid Romanescu - dominau Iaşul literar al anilor ’60, atât la propriu cât şi la figurat. Boema unora dintre ei mergea până într-acolo încât îşi permiteau să repete un an, spre a-şi prelungi studenţia, dar şi spre a deveni colegi cu noi (cum ne tachinam, atunci şi mai târziu)...”. De aici, povestirea autobiografică trece în lumea literaturii, în spaţiul public al bibliotecilor, revistelor, cărţilor tipărite, dicţionarelor, receptării critice, al vieţii literare, începând cu evocarea împrejurărilor debutului cu Punctul de sprijin şi lucrării din redacţia „Cronicii” străvechi (din strada Vasile Alecsandri) şi „Cronicii” vechi (din strada Cujbă) sau cu biografia unor poeme antologice, cum e Final de secol, cenzurat în volumul Poezie deschisă din 1984 pentru a trece în Ascunsa rană din 1996; poemul acesta a făcut epocă, l-am ascultat, în lectura autorului, alături de alţii, încă din vremea „deschiderii” sale, era, atunci, nu doar un text „subversiv”, ci unul care viza aproape un protest explicit: îl reproduc spre aducere (şi luare) aminte: „Locuri pe veci pierdute. Principiile sorţii/ acţionând mecanic, pământul excavând,/ scoţând la suprafaţă ce-a mai rămas din morţii/ pe care noi, prin alţii, i-am îngropat în gând./ Muzici de fond - mixtură de stranii instrumente/ Piatră intrată-n piatră şi os trecut prin os./ Mass-media. Reclamă. Luări de mituri. Lente/ intruziuni în tot ce a fost miraculos./ La mesele tăcerii stau cei mai buni de gură./ Au gura aurită - miniatural tezaur./ Copilăria - pusă în ghips. O, ce fractură/ demnă de coroniţă din dafin şi din laur.../ Ca într-un holocaust ne vrei pe toţi grămadă,/ Pământu-şi licitează, în Cosmos, loc de veci./ Meci şi înmormântare. Pâine şi circ. Paradă./ Final măreţ de secol douăzeci!”. Spaţiul public nu ascunde în Deveniri, cum nici în celelalte secţiuni din cartea lui Nicolae Turtureanu, spaţiul intim al povestirii autobiografice; viaţa în lumea literaturii nu acoperă „cealaltă” existenţă, dintr-un cort din Costineşti şi de la Sighişoara, alergând după iluzia primei iubiri, pentru Lia, din anotimpul fericirii întregi, alături de Rodi la Casa Scriitorilor de la Neptun ori din „aventurile” duioase ale bunicului „cu baston şi barbă”, veghind la nepoţii Ioana şi Vlăduţ: tablete, notaţii, note „informative” despre starea fiinţei interioare se leagă în logica unei structuri narative care, în Deveniri, se circumscrie povestirii autobiografice.

Celelalte trei secţiuni ale volumului - Figuri. Legende…, Adevărul ca poveste. Ficţiunea ca realitate şi Conotaţii - aparţin formulei confesiunilor şi memoriilor; Jean-Jacques Rousseau din Confesiuni şi J.W.Goethe din Poezie şi adevăr reprezintă, la noi, modelele acestor specii ale literaturii subiective, cum îi spune Tudor Vianu. Astfel, se vor regăsi în Cronice şi... anacronice atât „ţinta” lui Rousseau, adică omul „în tot adevărul firii sale”, confesiunea fiind, înainte de toate, dezvăluirea interiorităţii eului, cât şi exigenţele lui Goethe pentru care textul autobiografic trebuie să fie un document, o expresie a spiritului istoric: „Aceasta este tema principală a unei biografii, scrie Goethe în Poezie şi adevăr: să descrie pe om în împrejurările vremii lui şi să arate în ce măsură totalitatea lumii i se opune, în ce măsură îl favorizează, cum din acestea se formează o concepţie despre lume si oameni şi în ce chip, dacă este vorba de un artist, poet sau scriitor, concepţia lui se răsfrânge din nou în afară. Dar pentru aceasta se cere un lucru greu de atins: anume ca individul să se cunoască pe sine şi veacul său, pe sine, în măsura în care în orice împrejurări ar fi rămas acelaşi, veacul, ca pe unul care a adus cu sine, a determinat şi a format deopotrivă pe cel ce i s-a supus sau pe cel care i-a rezistat, în aşa fel încât să se poată spune că oricine, dacă s-ar fi născut chiar numai zece ani mai devreme sau mai târziu, ar fi trebuit, cât priveşte formaţia lui proprie şi influenţa asupra celorlalţi, să fi devenit cu totul altul”.

În această perspectivă, „eroii” din Figuri. Legende..., Adevărul ca poveste. Ficţiunea ca realitate şi Conotaţii sunt veacul şi locul, epoca şi Iaşul cultural; memorialistul nu vizează, însă, o reconstituire, ci, mai degrabă, cu vorba lui Gala Galaction, recheamă fapte şi oameni din trecutul trăit, începând - se putea altfel? - cu istoria revistei „Cronica”, în fapt, un studiu de caz al cuiva care s-a văzut „predestinat Cronicii”: în acest fel, lângă pagini sensibile despre valoarea prieteniei (descoperită încă din copilăria de la Iacobeni, în „prietenia mea cu Traian” şi cimentată într-un „trio” de decenii, cu Grigore Ilisei şi Cătălin Ciolca), despre raporturile totdeauna sensibile între centrele şi provinciile culturale ori despre întâlnirile de la Mitea Zaim, memorialistul recheamă în povestirea sa autobiografică, fixându-i în profiluri scurte, în câteva linii, dar foarte percutante, pe Corneliu Sturzu, cu „modul său aerian de a fi”, pe Val Gheorghiu (un „artist inclasabil”), Grigore Ilisei („ieşanul cu Fălticenii-n glas”), pictorii Ioan Gânju (şi surâsul lui grav, „legănând, cândva, un landou”) şi Dimitrie Gavrilean („o individualitate accentuată şi o receptare ţepoasă a celorlalţi”), Nichita Danilov, Daniel Corbu, Dorin Popa, Bianca Marcovici, „bicicliştii” Mihai Ursachi si George Pruteanu, Dan Giosu, Luca Piţu, Al.Pascu, Valeriu D.Cotea, Alexandru Mălin Tacu, Mircea Cărtărescu (după o „întâlnire ratată”), Cezar Ivănescu: „Tot în acei ani ne întâlneam, vară de vară, la Casa Scriitorilor de la Valea Vinului şi, uneori, pe tăpşanul de lângă vilă, ne lansam în lungi partide de şah, în care nu atât mutarea «lemnelor» pe eşichier, cât comentariile însoţitoare erau sarea şi piperul acestor amicale confruntări. Doar fiul meu (în vârstă de 5-6 ani) se ţinea, în primele zile, la oarece distanţă, spre nedumerirea mea, deşi îi plăcea jocul. Până când s-a mărturisit: Tată, mie mi-e frică de domnu’ acesta... Cu o faţă tăiată-n muchii, cu o voce cavernoasă (datorită fumatului), don Cezar putea, într-adevăr, să pară spăimos. Dar, după ce-l ascultai povestind, recitând sau cântând - de fapt, cântul lui era un recitativ, o psalmodiere îndurerată - nu puteai să nu-i simţi uluitoarea disponibilitate afectivă, pe care şi-o etala, niciodată deplin, doar în momente de graţie. Uneori singur, alteori împreună cu Ion Covaci şi Adi Cusin, le organiza copiilor cele mai fascinante excursii, jocuri şi concursuri, aşa încât toată ceata lui Papuc se ţinea după el ca după urs. După un urs care ştia să se copilărească”. În fapt, în Figuri. Legende.... Nicolae Turtureanu desenează, (re)conturează, cum spune, „oameni cu care - arghezian - am venit din timpuri, o ambianţă efervescentă spiritual”.

Va urma...