Nopţile şi zilele unui vechi cronicar (III)

În Adevărul ca poveste. Ficţiunea ca realitate, autorul se radicalizează, iese, nu pentru mult timp, însă, din „atmosfera efervescentă” pe care i-o restituie memoria şi din lirismul propriu autobiografului, abordând, iată, subiecte de istorie literară; Nicolae Turtureanu cere o taxă pe impertinenţă, enervat de un oarecine căruia Eminescu „nu-i spune nimic”, analizează creşterea şi descreşterea „bietului om Eminescu sub vremi şi sub fatala măcinare psiho-somatică”, explorează rivalitatea „surdă” dintre Eminescu şi Macedonski, dar, mai ales, realizează, (şi) cu mijloacele psihanalizei, cel mai pertinent portret al lui Mite Kremnitz, mult mai interesant (şi mai adevărat!) decât, să zicem, acela al lui E. Lovinescu din romanul Mite. Într-o altă ordine, Nicolae Turtureanu constată, cu dreptate, că „istoriile adevărate sunt cele de sertar”, scrierea istoriei Istoriei, la noi, căzând sub „blestemul” Istoriei lui Procopius din Caesareea; e adevărat, mulţi istorici au comis istorii ale Istoriei „oficiale”, pe placul ideologilor vechiului regim, păstrând „adevărul” în sertar sau, de frică, ascunzându-l în cele mai întunecoase unghere ale memoriei. Cât priveşte istoria literaturii, Nicolae Turtureanu consumă cerneala (şi nervii) degeaba; la noi, istoria literaturii, în felul său canonic, s-a încheiat odată cu Istoria literaturii contimporane a lui E. Lovinescu şi cu aceea a lui G. Călinescu, deşi monumentala operă a „divinului critic” e una atipică („un roman al istoriei literaturii noastre”, s-a spus). La fel s-au întâmplat lucrurile şi cu critica de direcţie, care şi-a încheiat menirea, în cultura noastră, odată cu lucrarea celei de-a doua generaţii maioresciene. Scutit de a mai căuta noi informaţii istorice, după apariţia unor dicţionare complete, istoricul literar oferă, azi, o listă de valori, un ghid ori, poate, un „îndreptar” al literaturii noastre: o ierarhie de valori, evident, subiectivă, pentru că, nu-i aşa?, istoria literaturii este o carte de autor. Nici mai mult, dar nici mai puţin decât atât. În Adevărul ca poveste. Ficţiunea ca realitate, memorialistul continuă seria de portrete (Victor Durnea, Constantin Parascan, Viorica S.Constantinescu, Claudia Partole, Constantin Brehnescu, Mircea Filip, Mircea Ciubotaru, Adrian Neculau, Elisabeta Isanos, Viorel Savin), dar scrie şi cronică de întâmpinare a unor cărţi semnate de Petru Cimpoeşu, Ioan Florin Stanciu, Mihaela Grădinaru, Carmelia Leonte, Cristina Hermeziu: chiar şi în aceste texte, Nicolae Turtureanu ţinteşte, în fond, tot portretul (văzut ori intuit) al autorului şi „diagrama” omului care va fi scris cartea comentată.

Ultima secţiune a cărţii, Conotaţii e a publicistului însă are aceeaşi structură compozită, un puzzle cuprinzând co-notaţii la texte de pe internet, comentarii la un sondaj care „constată - previzibil - că românii sunt stresaţi”, la zgomotele de fond cu „brandul de ţară”, la blestemul autoflagelării, amendând „vaga şi bleaga solidarizare a oamenilor” după ce răul se va fi întâmplat, dar scrie şi pagini emoţiona(n)te despre Vasile Andru şi Teodor Baconschi, mărturisind, o singură dată şi tocmai la finalul Cronicelor şi... anacronicelor, secreta satisfacţie de a ieşi din robia internetului şi televizorului pentru a regăsi „izvoraşul liric” şi plăcerea de a scrie jurnal. Ironic şi ludic, grav şi şturlubatic, liric şi aspru critic al semnalelor care vin din (i)realitatea noastră imediată, socială şi politică, purtând, cu decenţă, (ne) ascunsa rană care sângera năvalnic într-un jurnal post-mortem, dar şi autor de farse, regăsindu-şi umorul, „la qualité maîtresse”, Nicolae Turtureanu rămâne, şi în povestirea sa autobiografică, ce a fost dintotdeauna: poetul îşi regăseşte, spune, izvoraşul liric, oferind cititorului acestei cărţi câteva Muzeografieri care distilează în registru poetic toată povestea personajului-narator din Deveniri, a memorialistului din Figuri. Legende..., Adevărul ca poveste. Ficţiunea ca realitate şi a publicistului din Conotaţii:

„O, voi, pierdute trenuri şi voi, locomotive,
ducând spre nu ştiu unde copilăria mea,
ieşite din tuneluri de timp, ca nişte dive
ce vor să-şi recâştige gloria...
Vă urmăresc cum treceţi, vuind, pe-ntreaga vale,
a Jijiei splendoare ducând-o în tării.
Când voi lansaţi semnale, şi eu lansez semnale -
fluierături de paznic copilăresc la vii.
Alt'dată, cu urechea pe şinele solare,
anticipam venirea fantasticului boà,
sau mă piteam sub Podul cel Mare, printre fiare,
s-aud cum trece-n goană copilăria mea.
Parcă purtam în spate o lume colosală,
ca un Anteu ce ţine Pământu-n Univers
şi-mi povesteam, acasă, isprăvile, cu fală,
fără să ştiu că-n orice faţă e şi-un revers.
Vedeam uimit cum cade, în nopţi cu lună plină,
precum o zână bună, din ceruri, câte-o stea,
arzând şi-apoi topindu-şi făptura de lumină -
fără să ştiu c-aceea-i copilăria mea.
O, voi locomotive şi trenuri lungi de marfă
şi trenuri de persoane, gonind spre undeva -
mai fluturaţi şi-acuma mirifica eşarfă,
pe valea unde-i scrisă copilăria mea?
Nu! Vi s-a găsit locul etern în mari muzee
deschise-n aer liber. Precum la dinozauri
vă sunt expuse oase-şenile, propilee
pentru vetuste imnuri şi ofiliţii lauri.
Acolo, printre ierburi crescute alandala,
printre araci şi-o - făr'de stăpân - căţea,
unde locomotive duc trenuri spre Valhalla,
acolo e expusă copilăria mea”.

Altfel, cum am spus şi altădată, poezia, literatura sunt ceea ce face fiecare cu nopţile şi singurătatea sa.