Paris, mon amour

În romanul „Sindromul de panică în Oraşul Luminilor”, Matei Vişniec imagina Mecca intelectualului român de aproape două sute de ani, ca un loc al sfârşitului istoriei, unde se va fi petrecut extincţia modernităţii culturale europene, începută (şi) în cafenelele pariziene ale secolului XIX; în volumul de versuri „Parisul nu crede în lacrimi” (Editura Junimea, 2016), Cristina Hermeziu trăieşte cu Paris care e o fiinţă vie, tandră, afectuoasă; pentru Matei Vişniec, în cartea amintită, Parisul e un muzeu şi o iluzie, o papirosferă, oraş al „omului-mlaştină”, acela care aglutinează tot ceea-ce-se-vede la televizor sau pe internet, în vreme ce pentru Cristina Hermeziu, Parisul e viu, palpită, e într-o relaţie aproape erotică, într-o acroşantă ambiguitate, ca într-un celebru poem al lui Paul Eluard (iubirea pentru Franţa, patria însăşi sau, poate, pentru „ea”?): „l-am căutat/ centimetru cu centimetru/ în fosta gară/ cu ferestre pe Sena/ am văzut, pierzând câteva secunde bune,/ cum sacré coeur desena/ pe cer o electrocardiogramă/ nu e aici, nici aici, nici aici/ l-am căutat centimetru cu centimetru/ aşteptând să apară în sala următoare/ amantul pierdut printre amanţii viitori/ şi nu l-am mai găsit niciodată, acel tablou de Pissarro/ cu o turmă de oi înflorită pe drum” (coupe file). Ceea ce uneşte viziunea acestor scriitori români trans-figuraţi la Paris este superbia iluziei protagoniştilor din roman şi a fiinţei din poezie de a putea restaura o civilizaţie a comunicării; astfel, în versurile Cristinei Hermeziu: „dacă azi arde/Centrul Pompidou/ nimeni/ nimeni/ nimeni/ nu va mai vedea/ vreodată/ lumina/ de sub/ piele/ venele roz/ arterele/ ivorii/ ar sfârâi/ ca un fitil/ ar arde ca fosforul/ căr-nu-ri-le/ tru-pu-ri-le/ din pânzele/ lui Lucian Freud/ nu rămâne/ decât ce trece/ nu rămîne/ decât ce trece/ în cuvinte,/ cenuşa lumii,/ îngrăşământ cosmic” (Lucian Freud, „je veux que la peinture soit chair”). Centură de castitate, cocon de mătase, crisalidă, mumie (jupuire), o superbă machetă „într-un glob de zăpadă”, pe care „refugiaţii/ şi-1 aruncă/ din mână în mână” (cotaderefugiați), „je suis charlie” (Parisul), alt loc de sub coaja subţire a lumii, care nu crede în lacrimi (coaja subţire a lumii - VIII), Parisul Cristinei Hermeziu este suma unor topos-uri, spaţii de identificare a fiinţei interioare; fosta gară cu ferestre pe Sena, Sacré Coeur, un tablou de Pissaro, autobuzul 64 „spre BnF”, la volei, în metrou sau în RER (din tramvaiul 3 de la ieşeanul Baş Ceauş), Centrul Pompidou re-prezintă o geografie trecută prin filtrul foarte dens al unei poezii care notează pentru a semnifica: iată, de pildă, ce se poate vedea-citi-imagina în autobuzul 64 spre BnF: „autobuzul 64/ spre BnF/ mă duceam să caut/ un citat din Valéry/ la curtea masacrelor/ n-aveam internet/ (aveam un linoleum din anii 60/ pe care scriam cu marker/ cum face Perjovschi/ agăţat ca omul păianjen/ de câte-o fereastră/ a lumii)/ autobuzul 64/spre BnF/ pe fruntea şoferului/ cineva a scris/ arrêt demandé/ şi atunci am ştiut/ că/ mă duceam să citesc/ mesajul/ de la tine” (scrisoare către V. -I).

Cu poezia şi condiţia poetului, Cristina Hermeziu are o relaţie specială, de căutare, pipăind, încă, felul cum se poate trăi în şi prin lirism. E magie, ca atunci când întinzi o mână şi dispare, cum scrie poetul în cea mai frumoasă zi (I)? Sau, poate e ceva „atât de imponderabil/ (care vine odată cu ploaia/ şi habar n-am dacă mai pleacă)”, cum se spune în clauză. Poate poezia se iveşte când se testează coaja subţire a lumii şi, iată, poate dura cât „să strângi/ o mână de pătrunjel/ verde”, ca în alchimie. Între atâtea metafore şi definiţii aproximate, Cristina Hermeziu găseşte calea: înapoi, în încă-ne-fiinţare, în netimpul fiinţei pulverizate care caută (re)naşterea chiar şi atunci când se apropie neliniştea, spaima, dezamăgirea: „într-o dimineaţă din asta acidă/ m-am întors/ din nou în placentă”, scrie poetul în bazic. Nu doar placenta, uterul mamei, de care „rămâne agăţată” (pahar gol), ci şi visul de unde fiinţa iese pentru a-şi lua „pe mai departe,/ trupul/ la mers” (cărare pe lumea asta), înainte, „pe când cărarea de sus/ trecea pe pământ” (arheo-logie), exilul iubit „ca pe o naştere peridurală”, dincolo de membrana „dura mater”, re-prezintă acel spaţiu-timp de dinainte de în-fiinţare, unde se pot găsi scene „pentru o viaţă viitoare” (pacientulenglez) ori semne, precum „#”, din „burta gravidă a internetului”. Pe această cale a poeziei, Cristina Hermeziu (re)descoperă sensul originar al scrisorii trimise lui V. în mai multe rânduri şi fereastra deschisă cu vedere spre interiorul unde se mută de pe Facebook, „insula pustie”; aici fixează poetica exprimării inexprimabilului („dezosează/ până la/ măduvă/ schimbă/ cimitirul/ de mesteceni cu o pădure/ de coloane/ de porfir/ scormoneşte/ cu unghiile/ până la rădăcina sângelui/ (s-a mâlit/ talpa fântânii)/ şi/ scrie” - to do list), dar şi pe aceea a deconstructiviştilor: „nu creşte/ din pământ din iarbă verde/ nu pică din cer/ cheaguri de ploaie/ de vânt/ de lumină/ nu/ nu/ nu ţâşneşte/ ca izvorul/ din talpa fântânii/ din crucea inimii/ nu/ cuvântul/ cuvântul/ creşte/ pe cimitirul/ de cuvinte/ cuvântul/ creşte/ pe cimitirul/ de cuvinte” (cimitirul de cuvinte).

Nu rămâne decât ce trece în cuvinte, scrie Cristina Hermeziu în cartea unui foarte promiţător început, când descoperă, iată, modul în care fiinţa (supra)vieţuieşte în şi prin poezie, cu acces direct la „locul/ care/ pe cer/ se cheamă/ crug”.