Pipa lui Mallarmé

În pofida unui ton al răzvrătirii, contondent, nu încă vulcanic, la adresa unui real mereu derizoriu, improvizat, în năruire, poezia Indirei Spătaru din „Etna” (Editura Timpul, 2014) se lasă învăluită de un discret aer levantin; în sonorităţile unui pian care se aude tot timpul, obsedant, poemele se îmbracă într-o subtilă atmosferă orientală, dimensiune a fiinţei interioare şi, deopotrivă, reflex al locului unde rebela din Bucşinescu, muzeograf la Casa memorială „Otilia Cazimir”, îşi scrie jurnalul liric: „În locul gologanilor din pungă/ am risipit versuri hangiului/ pe masa de stejar./ Zilele - toride, cămilele/ au descărcat saci de nisip între noi/ pecetluind distanţa/ soarele îmi zugrăveşte trupul/ tu palid mişuni prin fumul tavernei./ Ne revedem,/ odaia e pe jumătate invadată de pian/ publicul tău - din mine şi/ niscaiva busturi de prin Insula Paştelui -/ format,/ în audiţia hipnotică/ aidoma unei oglinzi/ reflectă imaginea ta/ aplecat, concentrat cum tresari/ la pianul plutind grav/ pe ocean” („Clape”).

În locul numit Beilic al Iaşilor de altădată îşi trăieşte Indira Spătaru poezia departelui; mai întâi e evocarea dintr-un poem precum „Nepoata din Bucşinescu”: „Vara scursă în irişi/ sub liliacul vestejit în mai/ Nepoata poetei, octogenară/ Străbate încetişor aleea/ şi-n poartă aţipeşte./ Sunt ani de când mătuşa sa/ şedea pe bancă, în grădină,/ lângă Topîrceanu/ şi tinereţea în zumzet de albine/ le înflorea în priviri,/ pisici săreau din geam voioase,/ căţei se gudurau pe lângă ei,/ amici din tot oraşul se adunau/ la o cafea şi o dulceaţă/ în Beilic./ Iarna, cu un şal pe umeri/ nepoata răsfiră vreascuri prin memorie/ şi strigă iar şi iar/ pe ţuşca şi pe Tanu - copiii ei/ feline de demult,/ ca-ntr-o poveste tristă/ despre Timp”.

Într-un triunghi pe care îl trasează Uliţa copilăriei Teodorenilor, Biserica Zlataust, cu mormântul lui Barbu Lăutaru, din curte, agapele duminicale „prezidate” de George Lesnea şi grădina casei năpădite de liliac, unde Otilia Cazimir şi George Topîrceanu stau la o cafea şi o dulceaţă, poetul imaginează un „Taifas” cu Horia Zilieru şi Păstorel Teodoreanu, iar în lenea „duminicilor nesfârşite” şi în sihăstria unui alt Rubliov desenează un nou triunghi, tot oriental, al poeziei, într-o lume mută, oarbă, surdă: „Trei femei pe drumuri diferite/ cărând pe umeri trei bărbaţi/ cerul e roşu/ malul e verde/ una e Ţvetaeva/ alta e Ahmatova/ cealaltă sunt eu./ Trei copaci riverani/ cerul e plumburiu/ pământul albastru./ Unul din copaci e mut/ altul e orb/ celălalt surd./ Vântul şuieră spinările lor/ Noaptea le aşază/ cununi de fosfor/ cununi de spini/ peste creştete” („Trei femei pe drumuri diferite”).

Evocarea Beilic-ului, dar şi a unor locuri precum Mirceşti ori „Vila” lui Sadoveanu din Copou e, în fond, o căutare a spaţiilor de identificare; poetul - „paznic la uşa templului”, „făclier al beznei de nepătruns”-, însoţindu-l pe însuşi Dumnezeu la Geneză („Când Dumnezeu caută Cuvântul/ poetul sădeşte un arbore/ poetul zideşte o cruce/ poetul se zăvorăşte/ în mormânt” - „Licăriri”), găseşte acolo un loc în surpare; în locul sentimentului înalt al (re)găsirii fiinţei interioare înseşi, realul năruit, derizoriu, proiectat în ironie şi sarcasm: „«Doamne, dar ce e aici?»/ întreba extaziată vizitatoarea/ mijind ochii prin vitrine,/ zărise brusc fisurile mari din tavan./ Doamnă, îi zisei,/ graţie unora dintre «cei în drept să...»),/ noi comunicăm direct cu cerul,/ avem cele mai mari crăpături în pereţi,/ priviţi, trece Sfântul Gheorghe călare/ iar dacă vă veţi uita, atentă/ spre podea,/ veţi putea vedea şi iadul/ în plină zi” („Casă memorială”).

Cum se vede, starea dominantă nu e împăcarea cu sfârşitul implacabil al casei memoriei şi structurii interioare aflate acolo, ci răzvrătirea. (Va urma)