Pipa lui Mallarmé (II)

 Indira Spătaru e o rebelă căreia îngerul îi zâmbeşte „spasmodic” şi care, notând şirul precar al vieţii într-un orizont „sortit amurgului”, (re)confirmă marginalizarea, în fond, exterminarea poetului într-o lume ostilă unde nu se (mai) admit lucrarea sufletului, idealitatea, visul şi, cu atât mai puţin, revolta: „Cică/ nu-ţi revărsa potopul sufletesc în poeme,/ nu te lua de guvern,/ mai bine bate câmpii elizee/ sau laudă-te cu faptul că ai fost urmărit,/ (mai merge ca subiect vreo două generaţii)/ descrie-ţi fobiile, idiosincraziile,/ dar cel mai bine,/ crăpi dracului,/ să te trecem în glosar, dosar...” („Motive şi teme”).

Întreg jurnalul liric din „Etna” pendulează între tonul elegiac al muzeografului care scrie „poveşti triste despre Timp”, ironia demolatoare la adresa celor care lasă în surpare locul, casa, memoria însăşi, arderea erosului în clocotul simţurilor şi tablouri în tuşe expresioniste: „Câteva rame: în una din ele/ George Enescu,/ alta etalează un grumaz de cal/ pictat de un boem prin '70/ la mijloc apare un clown/ cu ochii ieşiţi din real./ În cameră dormea odinioară/ muzicianul vorbitor de limbă germană./ Liliacul mocneşte în vază/ Goethe sau Beethoven/ nechează calul întrebând/ clownul joacă 6 personaje/ în căutarea unui autor/ de 7 ori câte 7/ ceasul arată 23:00/ cald/ icoana din colţ/ şopteşte: Noapte bună!” („Tihnă”).

Indira Spătaru face parte din generaţia de mijloc a junimiştilor, adică, a poeţilor care frecventau Cenaclul „Junimea” din Iaşi, la mijlocul anilor '80, în veghea atentă a criticilor Daniel Dimitriu, Constantin Pricop şi a poetului Lucian Vasiliu; între debutul din 1995 cu „Poeme” şi recentul volum „Etna”, Indira Spătaru a tipărit câteva cărţi de poezie - „Seninătatea lemnului” (1997), „Serile la Mirceşti” (1999), „Marele albastru” (2001), „Sălbaticul anotimp” (2005), „În bucătăria Sylviei Plath” (2008) -, în care, dacă nu a formulat ceea ce se numeşte un program, a impus o paradigmă lirică, o serie de opinii ferme, bine articulate şi un fel critic de a percepe (i)realitatea noastră literară unde, în logica răzvrătirii rebelei, sancţionează ceea ce nu-i place.

Pe scurt, poezia Indirei Spătaru e în contra direcţiei de azi din poezia noastră (foarte) tinere: „Astăzi metafora nu mai e la modă/ - orhidee artificială uitată în vaza bunicii/ a devenit./ «şi aceasta de ce?», mă-ntrebi fumându-ţi pipa/ puţini sunt cei ce prind o conotaţie,/ se doar vânează platitudini, braşoave,/ strâmbe combinaţii, cuvinte blegi precum «scuipat»)/ «rahat»./ s-au situat pe podium/ mahmureala se trezeşte în vers/ cu gura sălcie,/ postmodernismul a luat piuitul,/ totul e posibil,/ te poţi trezi cu o cutie de bere în cap,/ din partea autorului,/ citeşti cum poeţii mănâncă salam,/ îndrugă verzi şi uscate,/ apoi se reproduc precum dihorii/ prin podurile neroziei” („Scrisoare către Mallarmé”).

Fidelă pipei lui Mallarmé, magherniţei lui Toulouse - Lautrec, căutând voluptatea tihnei din după-amiaza unui faun, Indira Spătaru îşi construieşte poemele, dincolo de dimensiunea lor evocatoare, în jurul temei erosului pasional, exprimându-i inexprimabilul prin două metafore obsedante: pletele calului din poeme precum „Iubire sau Prieteni” („O femeie/ un cal/ un bărbat/ traversau văgăuni, înverzite corăbii/ îşi purtau potcoavele şi pantofii/ prin salonul verii/ înfloreau trandafirii în urmele lor./ De pe o frunză de tei îi vedeam/ picura înserarea peste pletele calului,/ licăreau cireşele la urechile ei,/ scapără coasa în muşchii întinşi ai bărbatului”) şi pianul, „plutind grav peste ocean”, cântând în „sonorităţi bizare” un „marş funebru” într-o „atmosferă lugubră”, dar, deopotrivă, însoţind incandescenţa trăirii erotice:

„Ca un zarzăre sufletul meu înflorise/ incandescent, în amiaza de neclintit/ - din pian evadau orgasme -/ permanente refulări ale zilei de-apoi./ Poposisem într-un loc plin de angoase/ iubirea se ofilise prin terase închise/ paşii mei aglutinau recviemul/ mă înălţam în privirea-ţi spectrală/ pironită pe crucea-mi din ceri/ Ca un zarzăre sufletul meu înflorise/ neştiind ce arome, ce vrejuri va/ ţese/ pe colina duhului tău” („Înflorire”).

Poezia Indirei Spătaru stă de veghe, mereu trează, aprigă, protejând memoria caselor muzeale pe unde va fi trecut, dar şi grădina plină de delicii a lirismului adevărat, în metaforă, trăire în ardere până la scrum, sentiment netrucat, chiar dacă acesta va fi fiind o ghilotină peste „gâtul tău ca o tânguire în van”.

Alte titluri din „Despre cultură, cu dragoste”:

Pipa lui Mallarmé (I)

Vârtosul glumeţ