Pistrui, expediţii, aventuri şi întâiul freamăt al dragostei (II)

„Aventurile Bărzăunului” e, în fond, un roman al cărui protagonist este Ticu, zis Bărzăunul; prozatorul, cu o fină intuiţie a psihologiei vârstelor copilului, îşi urmăreşte personajul de la neastâmpărul copilăresc al prichindelului pistruiat din clasa a treia pînă la primul freamăt al dragostei, care încearcă pe copilul de paisprezece ani, în preajma Ilincăi, descoperind, iată, „aripa de vrajă şi cântec a zâmbetului ei, acele „buchete de minuni din ochii ei„ şi cea mai frumoasă muzică din lume „în vocea Ilincăi„: personajul lui Dumitru Vacariu se identifică între dorul de aventură („Măi fraţilor, spune Bărzăunul, chiar şi numai faptul că ajungem pînă acolo şi intrăm într-o lume nouă, necunoscută şi plină de taine, tot ar fi destul!... Dar, în afară de asta, noi vom descoperi înăuntru lucruri interesante„) şi adierea erosului, cu fiorul, entuziasmul şi tristeţile sale: sfîrşitul aventurilor Bărzăunului, ne sugerează, subtil, autorul, înseamnă, de fapt, sfîrşitul vârstei de aur a copilăriei.

Stilistic, romanul lui Dumitru Vacariu e fără cusur. Prozatorul are, fără îndoiala, harul povestirii, stăpânind arta portretului şi a descrierilor fastuoase (iată Stînca sau Piatra Domniţei: „Peretele se ridica drept, fără nici o înclinare, pînă la o înălţime de peste 200 de metri, ori poate mai mult brăzdat din loc în loc de dungi zimţuite, pe care se clătinau în bătaia vântului copaci piperniciţi. Undeva, pe la mijlocul părţii superioare a colosului, se puteau distinge nişte bolţi, cioplite parcă de mînă omenească, aidoma unor uşi deschise spre tainica lume a umbrelor. Pe vârful stâncii făceau popas soliile albe ale norilor. Nefirească, ori mai degrabă părând răsărită din lutul albastru al înălţimilor, o pădurice de brazi ţinea tovărăşie norilor, chiar pe vârf. În continuare se prelungea o culme cu ţancuri ascuţite şi văi prăpăstioase. Pesemne că pe întreaga creastă existase, cu multă vreme în urmă, o obcină sau o cărare, uşor de identificat după anumite pâlcuri de brazi dispuşi într-o oarecare ordine, dar furia apelor o tăiase ca pe o creastă de cocoş făcând-o astfel impracticabilă. La poalele stâncii se afla un lac nu prea întins şi nici adânc, dar cu ape limpezi şi liniştite, în care împrejurimile se oglindeau nefiresc. Păsări mari şi negre, de care numai bătrânii satului pomeneau ca despre nişte făpturi fantastice, îşi luau din când în când zborul fără nici un zgomot, de parcă ar fi fost nişte fâşii de mătase neagră pe care o mână nevăzută le arunca în haos...”), distilând esenţe din lecturile temeinice, mai ales din Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu, de la care „împrumută„ dialogul permanent cu cititorul, creând o acroşantă complicitate cu acesta („Dar, de, vedeţi voi?”; „Iată, aşadar, că echipele au suferit modificări mari. Prima, deci, era formată din Ilinca şi Tomiţă. A doua din... credeţi că din Virgil şi Bărzăunul? Ori din Virgil şi Vlad? Nu!”; „Eh, ce să mai zic? Oricât m-aş strădui eu, tot n-aş reuşi să redau întreaga bucurie a acelui moment! Numai cine a salvat un ied de la moarte poate înţelege ce-au simţit copiii în acel moment”; „Acolo însă lucrurile luară o întorsătură nu numai tristă, ci şi ameninţătoare pentru ziua de mâine a fiecărui membru din echipă. şi ştiţi de ce?... Poate credeţi că-i vorba de vreun lup? De vreun cutremur? Nu, dragii mei... mai rău!”; „Nu vreau să creadă cineva că Bărzăunul ar fi un elev slab la învăţătură şi că eu aş încerca să-i ascund meteahna asta. Nici pe departe nu-i vorba de aşa ceva şi m-ar supăra cumplit ca cineva să aibă o asemenea convingere. Aş vrea totuşi să spun că, în povestea noastră, un premiu luat sau neluat de Bărzăun la şcoală nu are nici o importanţă. Dar absolut nici una” etc.) şi delegarea vocii auctoriale în aceea a unui raisonneur („E drept că uneori există situaţii foarte grele în viaţa fiecărui om. Nu poţi scăpa de ele, orice-ai face. Adică... or fi fiind ei şi de cei nepăsători, cu mintea-n hopuri şi cu simţire de dulap, dar Bărzăunul nu era din ăia. Nici pe departe! şi, la drept vorbind, dacă n-ar fi şi situaţii grele, n-am putea cunoaşte întregul gust al binelui. Păi nu?”), întârzierea naraţiunii, cu stoparea fluxului evenimentelor, ca la Creangă („Dar să terminăm cu chestiile astea, că mie nu mi-au plăcut niciodată cei care se pun mereu de-a hoarţa numai şi numai pentru a împiedica povestea noastră”), folosirea titlurilor ca o prolepsă, cu anticiparea intrigii, în chip de captatio benevolentiae, pe urmele lui Sadoveanu (Unde se vede că nu toate întâmplările se petrec din întâmplare, Unde se vede că o expediţie, fie ea cît de grea, se pregăteşte mult mai uşor atunci când doreşti neapărat să fii alături de o anumită persoană etc.), în sfârşit, dezvoltarea textului plecând şi sfârşind, ca la marele humuleştean, în ceea ce am numit matrice narativă, unde e pus în valoare timpul amintirii, irigat de lirismul poetului: „Mare noroc pe bietul om că nu dă numai peste hăuri şi mocirle în viaţa sa, ci mai întâlneşte şi ţancuri înfrăţite cu soarele şi luna, poieni de lumină şi cântec şi, mai ales, tristeţea dulce a amintirii!”

Aventurile Bărzăunului este nu doar un roman cu totul remarcabil, dar, alături de celelalte titluri de pe „Uliţa copilăriei„ de la „Junimea„ din Iaşi, poate fi un argument pentru a reformula, sub flamura maioresciană a valorii estetice, literatura zisă ”pentru copii şi tineret”.