Poezia ca stare de visare

Într-o proză de idei, „Predicare în pustie”, privind formele liricii de azi, George Lupaşcu pune în legătură poezia cu „starea de visare, în general de factură romantică”; deşi vizibil în răspăr cu „acele făcături” din care nu înţelege nimic şi care îi lasă o „imensă dezamăgire” şi „un sentiment de tristeţe”, tonul autorului e prevenitor, formula sa poetică din volumul Veşnicia secundei (Editura Stef, 2015) fiind departe de expresiile liricii (post)moderniste şi mult mai apropiată de cele de „factură romantică”.
Dar neoromantismul este o structură pregnantă a poeziei de azi care, răspunzând paradigmei de sensibilitate a omului de aici şi acum, scriitor şi cititor, reîncarcă un lexic desemantizat de ironiile atâtor „isme” ce s-au succedat mai bine de o sută de ani: poezia neoromantică redescoperă sensurile ce păreau compromise ale unor cuvinte precum dragoste, singurătate, credinţă, timp şi vreme sau ale unor teme ce păreau epuizate, precum sentimentul (pe)trecerii timpului în faţa spectacolului „putred” al unei lumi mereu în schimbare, al omenirii „bolnave” care îşi asociază alţi zei, răstoarnă piramidele şi neantizează valorile: „Bătăi de aripi ostenite vestesc un ultim anotimp/ Şi din agora prăfuită se-ntoarce Zeus pe Olimp,/ Sătul de putredul spectacol al lumii care l-a exclus,/ Nu-şi mai găseşte loc în piaţa care-l aclamă pe Iisus;/ Dar toate trec şi timpul trece inexorabil Panta rei.../ Iar lumea-şi schimbă topul ciclic şi se închină altor zei./ Ce-i astăzi sus, va fi jos mâine, schimbarea-i unicul motiv,/ Ce-nlocuieşte ieri cu astăzi şi-un fapt real cu-n gest fictiv./ În piramida răsturnată, valorile s-au diluat,/ Iar Ramses declarat rău platnic într-o mansardă s-a mutat./ O plagă s-a extins prin lume şi pare-a fi fără de leac/ Şi-i mai bolnavă omenirea, din an în an, din veac în veac./ Cu sânge s-a vopsit Kremlin-ul, schimbând hotar după hotar,/ Iar bolşevismul inventează un alt imperiu şi-un alt ţar./ Copii - ce nu-şi cunosc părinţii - devin părinţi la rândul lor,/ Iar mările, sub clar de lună, visează apa de izvor./ Ferestrele cu flori de gheaţă privesc nostalgice ninsori/ Şi-aştept-o nouă primăvară, cu alt decor şi alte flori./ Idei lipsite de substanţă ne invadează zi de zi / Și-i tot mai mare diferenţa între-a părea și-ntre a fi” („Schimbul de gardă”).

Show-ul decadent al omenirii prefaţează apocalipsa după care totul e pustiu, în fiinţă şi în lume şi unde nu se mai ia totul de la început; George Lupaşcu imaginează, într-o lirică adesea expresionistă, dar şi cu lungimi discursive, sfârşitul după care nu mai e posibilă o nouă geneză: a doua zi după e, în fapt, ultima: „Pe pământul de foc, doar noi doi am rămas./ Tu nu vezi, eu n-aud, tu n-ai ochi, eu n-am glas./ Ceilalţi, toţi au plecat, către stele zburând,/ Numai noi am rămas, fără vis, fără gând./ Te privesc curios, ca pe-un lucru ciudat/ Şi-n biserici ce nu-s, zeci de clopote bat./ Ce folos să-mi vorbeşti? Vorba zboară în vânt.../ Să-ţi răspundă nu e, nici un om pe Pământ./ Moartea, doliu ne-a pus, umbră-n urme de paşi,/ Pe Pământ, noi suntem, cei din urmă rămaşi./ Diamante lucesc, jos, în praful din drum;/ Dar la ce folosesc, cînd în jur e doar scrum?/ Între cer şi pământ, e distanţă de-un pas;/ Printre cruci putrezind, numai noi am rămas./ Ce pustiu e în jur? Ce pustiu e în noi?/ Toate apele-s seci şi toţi pomii sunt goi./ Ce trăim e-un blestem. Pentru ce mai trăim?!/ Când în fiece zi, vom simţi cum murim./ Noi n-avem viitor, cum n-avem nici trecut;/ Pentru noi, timpu-i mort, un sfârşit ne-nceput./ Dintre cei ce-au murit, câţi au fost vinovaţi?/ Câţi la sută murdari? Câţi la sută curaţi?/ Ca să-i judece, nu-i tribunal pe Pământ,/ Îi încape pe toţi, un acelaşi mormânt./ Mă inundă urlând, glasu-n mine pierit,/ Un refren permanent: S-a sfârşit! S-a sfârşit!...” („A doua zi după”). Poetul descoperă mereu semnele prevestitoare ale apocalipsei; copilul din Visul, care vede „cum sunt strivite primăveri cu cizme cu carâmb” şi măcelul care însângerează „candoarea unui vis”, fiinţa-martor al poveştii tragice cu „vânările de vânt” din „Unde?... Cînd?... ” şi al iernii care troieneşte „visarea foştilor copii”, în „Destin” etc.
(Va urma)