Poezia în calde ploi de simţuri

  În anul 2013, la Editura „Eurocarpatica”, Ion Ciurea a tipărit două cărţi de poezie, „Treceri” şi „Frunzele anotimpurilor”, care vin după alte cinci volume de versuri: „Căutări” (1998), „Nelinişti” (1998), „Zbor între milenii” (2000), „Mă doare Țara” (2001), „Veşnicia trecerii” (2006); redactor prin anii '80, vreme de două decenii, la „Deutsche Welle”, Ion Ciurea a fost, pentru publicul din ţară, o „voce” la un post de radio (vest)german, interzis de autorităţile fostului regim: „vocea” trece acum în şoapta lirismului, „complicitatea” cu ascultătorii de odinioară continuă, iată, cu o altfel de „complicitate”, a poetului cu cititorul de poezie.

 „Treceri” e un „jurnal sentimental semicentenar”, cum precizează poetul însuşi, adunând o sută de mărturii ale unei iubiri care trece dincolo de vremea sa. Ion Ciurea e un elegiac în sensul originar al termenului (elegeia însemna, în greaca veche, „cântec de doliu”), majoritatea poemelor cărţii fiind lungi plângeri în amintirea celei plecate, pierdute: „Zile de ceaţă,/ Nopţi de păcură,/ Căutări zadarnice./ Inima-mi arde,/ Priviri dornice,/ Buzele-mi murmură./ Iubesc şi urăsc,/ Vers vechi, veşnic nou,/ Refrenul durerii,/ Îl gem şi eu,/ În faptul serii,/ Plângând,/ Sub geamul tău” („Bolnav de tine”): e o poezie de confesiune sentimentală, de contemplaţie meditativă şi de reverie nostalgică, polarizându-se pe motive lirice precum singurătatea, despărţirea de iubită, efemeritatea sau vidul existenţial, moartea, suferinţa.
 

 Poezia lui Ion Ciurea este rostirea unui eu „adâncit în mine”, adăugând, lângă motivele amintite, tot felul de teme conexe, precum licărul speranţei pe care îl dă metempsihoza, sanctificarea fiinţei iubite, asocierea, într-un sentiment religios profund, cu simboluri christice, ca în Rugăciunea unui creştin: „Golgota sui/ pe urmele credinţei Lui,/ să ştiu că, în final, îmi spui/ ce nu se spune orişicui,/ ci Lui,/ doar Lui!/ Aş vrea să-mi spui/ că trepte înspre Tine sui,/ încet, dar sigur, trepte sui,/ în viaţa Ta, în cerul Lui,/ mereu, că sui./ Aş vrea să-mi spui/ ce, pân-acuma, numai lui,/ în tainici rugi, i-ai spus şi-i spui,/ că vrei a Lui şi doar a Lui/ să fii,/ a Lui./ Rămâi a Lui,/ dar fă-mi şi mie parte-ntâi,/ de ce-aş dori, ca nimănui/ să nu mai spui, să nu mai spui/ pe veci,/ doar Lui!”.

 Unele poeme sunt dialoguri cu o prezenţă în absenţă, cu depărtarea care apropie, cum se spune undeva; alte texte prezentifică într-atât fantasma încât fac încă posibile, într-un real al imaginarului, „pasiuni mistuitoare”, în „purpura dorinţelor încinse” sau într-o joacă erotică în ploaie ori pe plaja de la Costineşti cu „făpturile aprinse”, mângâind „rotunjimi de calde sânuri”: „În ochii-mi te răsfrângi unduitoare,/ Cu pulsul şoldurilor fremătând,/ De sfinte pasiuni mistuitoare,/ În mine, catedrale înălţând./ Te văd printre liane, despletită,/ În pas de căprioară alergând,/ Cu praf de marmură acoperită,/ În goliciunea-ţi, raze adunând./ Să mă străpungi cu fildeşii din sânuri,/ Provocator, spre mine, îndreptaţi,/ Aş vrea să vrei cu râuri de săruturi,/ Cascadă, peste mine, să răzbaţi./ Să zbor făr-de sfârşit, în voluptatea/ Rostitului de gând înşelător,/ Când buzele-ţi, mimând eternitatea,/ Mă potopesc cu arzătorul dor./ Nectar să sorb din mugurii de floare/ Ce-n mâna mea ca merii înfloresc,/ Cu fiecare nouă-mbrăţişare,/ Parfumul tău, în mine, să topesc” („Dorinţe ascunse”).

 Mereu pe cărarea zării spre trecutul surpat, poetul (re)găseşte spaţiile de identificare a fiinţei interioare, cu proximitatea prezenţei iubitei absente, în apa mării ori a „simfoniei ploii de vară” şi în vesmântul mistic al cerului, rămânând pentru totdeauna, ca între nişte contraforţi, în „calde ploi de simţuri, eresuri şi fantasme”, încercând să iasă astfel din „labirintul strâmt”, căutând refugiul în „basmul fericirii din trecut”; poezia din „Treceri” adună toate ipostazele iubirii (oarbă, pasională, disperată, nebună, pustie, cum spune poetul în „Ipostaze”), în meditaţii romantice lângă întinderile de ape, transformând figura în icoană, cu accente lirice care amintesc de vorbele Ecclesiastului.
Înţelesurile adânci ale acestora („Nimic nu este cum a fost/ Şi nu va fi cum este?/ Ce fost-a, n-a mai fost cândva/ Ce fi-va-i nouă veste?” - „Gândind necuprinsul”) fac trecerea spre temele din volumul „Frunzele anotimpurilor” al cărui pivot tematic este geneza, ca pentru (re)facerea fiinţei şi vremii sale în rosturile lor pământeşti, începând de la demiurgica flamă de-nceput („Perpetuum mobile”, „Big-bang”).

 Regăsim, în această a doua carte a anului 2013, evocări bacoviene şi, mai ales, înţelegerea poeziei ca mărturie, ca spovadă, cum spune poetul: toamna e anotimpul liricii lui Ion Ciurea, (pe)trecerea fiinţei fiind asociată cu simbolistica frunzelor moarte în covoare galbene, vineţii, ruginii, crengilor descărnate, ploilor, straielor cernite, vântului „şui” şi cu aceea a mişcării valului de mare: „Visez pierdut la malul mării,/ Privind nisipul mişcător/ Scăldat de ape-nşelătoare,/ Gândind incertu-i viitor,/ Spre ce tărâmuri îl vor duce?/ Hazardul doar îl poate şti./ Tărâmul meu îl văd în zare,/ Ţesut în ceţuri plumburii./ Grăunte de nisip vremelnic,/ Te pizmuiesc în sinea mea/ Că nu-ţi cunoşti destinul magic,/ Să fiu ca tine parc-aş vrea./ Să fi rămas şi eu siliciu,/ Tânjesc, scrutând în viitor,/ Spirala dureroasei treceri/ De n-o urcam, ştiind că mor./ Clepsidra veşnic rotitoare,/ Ce naşte iar ce fost-a ieri,/ Te reîntoarce în ţărâna/ Din care te-a rodit... să pieri” („Gândind trecerea).

 Ca şi în „Treceri”, apa şi cerul rămân în „Frunzele anotimpurilor” reperele de identificare (un poem se cheamă chiar „Autobiografie acvatică”); în acest registru, poezia lui Ion Ciurea pendulează între speranţa vagă pe care o poate da, iată, un „fluierat de mierlă” în prima zi de Paşti, ca un simbol al biruinţei asupra morţii şi gândul abdicării din farsa existenţei: „Şi-atuncea, eu,/ Cu vise spulberate,/ Ce rost să am în tainicul nimic/ Decât s-aştept izbăvitoarea clipă/ Din farsa existenţei să abdic!?” („Dilema”). Poezia lui Ion Ciurea se distinge prin coerenţa temelor şi, deopotrivă, prin adâncimea expresiei lirice a unei paradigme de sensibilitate neoromantice.