Supravieţuitorul melancolic dintr-un exil pentru îngeri

Într-o scurtă (auto)prezentare de pe coperta interioară a celei de-a patra cărţi de versuri, „Chipul speranţei”, poetul nemţean Emil Ariton îşi spune „poetul spion”, o metaforă care va fi guvernat şi celelalte trei volume, „Transplant de sinceritate”, „Răstălmăciri, fantezii, retrostihuri” şi „Jucăria de versuri a zodiacului”. Ce „spionează", în fond, Emil Ariton? Diferite formule lirice dintre care simulează, într-o acroşantă captatio benevolentiae, că nu poate alege. Maniera postmodernă, poate? Iată: „stăruie-n nebuloasele-mi gânduri, dilema,/ să scriu pentru cine un nou horoscop;/ pentru o nelenevită elită de interpreţi,/ pentru intuitivi filologi, autori de poeme,/ croitorese de lux, vânzători ambulanţi/ ori pentru dansatoare cu decolteuri?/ S-adopt un timbru crunt, antiestetic,/ spre colţi de lupi când ispitindu-mă pădurea,/ primejdii, sîngerări se întrevăd/ şi-o bocitoare pentru fiecare pui/ de căprioară?/ Freamătul liric postmodernist incitându-mă,/ derutându-mă uneori, aş dori să m-alătur/ unor străini impresari ce dezvăluie arhaismele,/ detestând khmerii roşii şi decibelii asurzitori” („Motivaţie şi dilemă”). Sau, poate, în parodii, cum se întâmplă în „Ascultând o povestioară”, sfârşind „povestioarele cu iz alegoric” şi melancoliile unor amintiri fugare „la un bâlci într-un târg”? Ori, mai bine, căutând „dibăcia” persiflării, însăilând silabe asemeni epigramiştilor, ca în „O dibăcie a persiflării”? O serie mai amplă de poeme din „Chipul speranţei” pare a-1 fixa pe dilematicul autor în tonalitatea şi temele poemului „social”, diatribe, abia temperate, la adresa „iniţiatorilor de privatizări”, mahărilor îmbogăţiţi, consfinţind pungăşia, într-o democraţie a oprimării sau într-o pribegie mereu improvizată: „se improvizează în cârciumi/ politici, părăduire, retrocedări,/ incoerenţa ca sindrom al funinginei, al risipei,/ putred proiectul omului nou în urbarii oculte/ lipsă de pledoarie veridică semnalând./ În acest răgaz îmi cânt patria,/ frumuseţile ei suferind defrişări,/ pe când haotici iniţiatori de privatizări,/ de prea repede sărăcire a plebei/ şi-mbogăţire spectaculoasă a mahărilor,/ se relansează în utopii şi reforme,/ consfinţind şi parlamentând pungăşia” („Firave inflorescenţe de criză”).

 Aşezată strâmb, construită cu tot felul de defecte, lumea din jur îi pare poetului un muzeu al erorilor ale cărui exponate - numeroşi zâmbitori care, de pe postere şi afişe electorale, ne cheamă la urne, strângători de impozite, furtişaguri şi jonglerii, parlamentari lacomi, meşteri în viclenii şi în negocierea cu şpăgarii, surghiuniţi şi sceptici, rock-eri şi datornici, comisari europeni care aduc „inflorescenţe de criză” pentru bradul de Crăciun, jefuitori „de Transilvanii şi Bucovine” - descriu peisajul derizoriu al unei lumi surpate într-o „mahala-talcioc” şi între paginile colorate ale revistei „Click!”.

În fond, Emil Ariton este un (neo)romantic care, spunându-şi, într-o fină autoironie, „un ageamiu în ale metaforei”, imaginează cel puţin trei spaţii de refugiu din muzeul erorilor şi, cum se vede, al ororilor. Mai întâi e o altă călătorie spre Cytera a unui poet ce se lasă atras spre „cornul de lună” dinspre sud, în „tălăzuirea fugară a Gibraltarului” sau într-o rătăcire spre Honolulu, într-o goeletă veneţiană sau siciliană, o navă vickingă, spre Puerto Rico şi Triunghiul Bermudelor, căutând un loc ascuns, pe o insulă solitară, pustie, din Hawaii, în tovărăşia unui nostalgic cântăreţ mexican: „Pe-o insulă pustie din Hawaii/ ştiind a acorda o havaiană,/ nostalgic interpret un mexican/ sălăşluia cântând şi contemplând/ printre egrete şi cocoşi de preerie./ Marea, un amalgam de ochi/ albaştri, cenuşii,/ şi-o lizieră de palmieri,/ sporeau, transfigurau refluxul sonic/ al corzilor ce zămislesc acorduri./ Pe urmele lui Robinson Crusoe/ într-un vetust menestrel convertindu-se,/ ocrotitorul de păsări imprevizibile,/ zburătoare peste coclauri,/ cânta acompaniat de gângănii./ Lângă o năpădită de iederi colibă,/ când aura muribundă a rozelor/ eşua într-un abandon de petale,/ spornice revărsări ale vântului spulberau/ scântei din văpăile focului şi ţânţari./ Descântul, uvertura, întâmplarea,/ zumzetul liric, starea de amăgire/ şi înscenarea închipuită ca un exil/ fac mai sensibil auzul ce desluşeşte/ un murmur fără stridenţă, fără ecou./ Stăpân peste recife de corali,/ peste faleze, ţărmuri nisipoase,/ muşcate, erodate de ocean,/ cel ce cânta părea confuz şi trist,/ că nu era nicio femeie să asculte/ cum zumzăie havaiana” („Refugiat pe o insulă”). Adoptând, în aparenţă, formula unei lirici de notaţie, cu evocări ale parcurilor Bucureştilor, Grădina Icoanei şi Cişmigiu şi reflecţii despre filme, cîntăreţi, muzică, manelişti şi păsările pădurii, poetul postromantic imaginează al doilea spaţiu al refugiului său în codrii, sihăstriile, zăvoaiele, sihlele, florile unui peisaj subcarpatin, invocat adesea, în imediata apropiere a cosmosului: „o sălbăticie” şi un ostrov, o dumbravă cu paltini şi mesteceni unde se petrece „o invazie de stăncuţe” reprezintă locurile căutate, ca în evadarea spre răsărit a privighetorii.
În sfârşit, în metaforă – exil pentru îngeri, cum, inspirat, o numeşte în poemul „Conifer singuratic” -, în rondel şi elegie - speciile lirice care "pot să ne izbăvească de rătăciri,/ de răutăţi şi de spasmul fărădelegii”, cum scrie în „Poezia e călăuza spre Dumnezeu” -, în „rugi mântuitoare” şi doar „aproape de Sfintele Denii, de celebrarea pascală” descoperă poetul ceea ce numeşte adâncimea vieţii.

Dincolo de prea numeroasele şi supărătoarele erori de corectură, „Chipul speranţei” e cea mai bună carte a poetului din Neamţ care (re)găseşte în poezie „călăuza şi calea spre Dumnezeu”, aducând fiinţa aproape de grădinile Edenului de unde strămoşul Cain va fi fost alungat în pustie. Şi astfel poezia poate fi nu atât un bun simbolic, supus evaluării estetice, cât şi o formulă de a (supra)vieţui în muzeul erorilor, atât de viu-sufocant, din păcate.