Visele din ograda amintirii (I)

În numai cinci ani, Florentin Dumitrache a tipărit opt volume de versuri, bine primite de critica de întâmpinare; mai ales, poeţii ieşeni - Emilian Marcu, Cassian Maria Spiridon, Constantin Mănuţă, Adi Cristi, Marinică Popescu, Valentin Talpalaru, Horia Zilieru -, dar şi critici literari, precum Marius Chelaru şi Nicolae Busuioc, au scris elogios despre „Calul alb” (2011), „Ninsoarea tâmplelor” (2011), „Iluminări tăcute” (2012), „Nedumeriri târzii” (2012), „Fluturii din scris” (2013), „Vise de lumină” (2014), „Săgetat de anotimpuri” (2014), „Prin ochiul lunii” (2015). Lirica lui Florentin Dumitrache este una a căutării echilibrului între cosmic şi teluric, fiinţă şi nefiinţă, viaţă şi moarte, între lumină, speranţă, iubire şi ceea ce răvăşeşte lăuntrul: „Viaţă în cer,/ viaţă pe pământ/ echilibru perfect/ între duh şi cuvânt./ Viaţă în apă,/ viaţă în aer/ echilibru perfect/ fir întors dintr-un caier./ Viaţă în stele,/ viaţă în noi/ echilibru perfect/ între-acum şi apoi” („Echilibru perfect”). Florentin Dumitrache e mereu atent, dedicat, asumând cântecul vieţii, elanul vital, în aproape toate poemele cărţilor sale, trăind „bucuria vieţii în clipa deplină” („Suntem doar o clipă...”), alungând pasărea nopţii pentru a pluti spre înaltul cerului cu lună („Pasărea nopţii”), lăsând lumina „să curgă peste tot” („Eu am lăsat lumina”), bucurându-se „până-n ultim ceas” („Mă străduiesc...”); ca în acest „Autoportret”; „Sunt sâmbur de viaţă/ germinând din trăire,/ sunt tulpină de om/ din multă iubire,/ sunt pom roditor/ în timp şi speranţă,/ sunt frunză pe ram/ în soare şi ceaţă,/ sunt pomul vieţii/ de cînd m-am născut/ şi al eternităţii:/ spre stele şi lut”.

Poezia lui Florentin Dumitrache este una de notaţie, calmă, într-un asfinţit senin, îmbrăcat în „pânza vieţii, întreagă”, adoptând picturalitatea ca pe o dimensiune esenţială; aceasta e una din calităţile unei lirici de evocare a amintirilor şi viselor „pierdute”, selectând doar gândurile bune, aruncând din nacelă povara incertitudinilor şi dezechilibrelor. Iar suportul acestui zbor liniştit, în lumină, unde poetul foloseşte simboluri ascensionale consacrate (pasărea, aripa, visul, norul), rămân satul dintre dealuri şi vârsta de aur a copilăriei petrecute acolo; citite în această cheie, poemele lui Florentin Dumitrache din toate cărţile sale constituie o autobiografie lirică: „Pătrunde-n amintiri dor neuitat, trecut/ De satul dintre dealuri, de locul înnăscut,/ în liniştea de-acasă cu fraţii şi ai mei,/ Unde creşteam ca frunza verde în ramură de tei,/ Prin timpul care vine o văd în urma sa,/ Copilăria-ntreagă, balsam în viaţa mea./ Copilăria-ntreagă, balsam în viaţa mea,/ Prin timpul care vine o văd în urma sa,/ Unde creşteam ca frunza verde în ramură de tei,/ În liniştea de-acasă cu fraţii şi ai mei,/ De satul dintre dealuri, de locul înnăscut/ Pătrunde-n amintiri dor neuitat, trecut” („Amintiri”). În ograda amintirii, cum îi spune în poemul „Alături de tine”, autorul se regăseşte, printre fotografiile „prinse în cui”, în copilăria „ce creşte în zeci de vise”, un joc peste timp, cu amintirea părinţilor şi, mai ales, a unui spaţiu edenic: „Peste câmpuri şi păduri gândurile mele toate/ Sunt rotiri de albe păsări, amintiri de neuitat,/ Pentru clipele trecute petrecute zi şi noapte/ În împărăţia lumii, satul meu cel mult visat./ Amintirile se plimbă prin păduri, peste ponoare,/ Pe la r\u cu bulboana de la margine de pod/ Unde ogoiam căldura trupului încins de soare,/ Peste câmpurile-ntinse şi livezile cu rod./ Cum să uit copilăria ce creştea în zeci de vise/ Transformate-apoi în jocuri şi în întâmplări hazlii:/ Baba-oarba, oina, mija, întreceri pe dealuri ninse/ Cu sănii în zbor ca vântul prin larma de copii?/ Amintirile curg toate ploaie caldă peste gânduri,/ Sufletul împrospătându-mi cît şi timpul în aval,/ Doruri nasc rânduri, rânduri şi iar rânduri/ De copilăria dragă şi de satul meu natal” („Amintiri”).

Va urma...