Visele din ograda amintirii (II)

 În contrapunct, poezia din cărţile lui Florentin Dumitrache este (şi) una a interogaţiei active adresate lumii şi sinelui, prin care se strecoară, adesea, umbra, neliniştea, sentimentul romantic al trecerii timpului şi al năruirii secundei date fiinţei: „Stelele din ce răsar,/ dintr-o umbră-a nopţii,/ sau apar şi tot apar/ din lumina morţii?/ Stelele în ce apun,/ într-un câmp de ceară,/ sau cu toatele îşi spun/ şi-n pământ coboară?/ Întrebări puse mereu/ despre nemurire,/ tot o stea voi fi şi eu/ după adormire?” („Întrebări”); „Unde să m-ascund/ când ierburile curg/ râuri de timp peste mine?/ Unde să m-ascund/ când timpu-i furtună ce vine?/ Unde să m-ascund,/ decît în amintiri de mâine?” („Unde să m-ascund...”).

Dominatoare în astfel de poeme este tonalitatea elegiacă, potenţată, chiar şi în poeziile de influenţă folclorică („Baladă”), de muzicalitatea căutată de un poet care îşi spune „melos curat”, de o trăire erotică împăcată, calmă, departe de arşiţa patimii şi, mai cu seamă, de un subtil sentiment religios; Florentin Dumitrache nu scrie o poezie de amvon, ci una a comuniunii în gând cu Dumnezeu: în legea nouă a iubirii şi speranţei: „când luminările se-aprind/ La Învierea lui Hristos,/ Lumina-n inimă şi-n gând/ Să vă pătrundă-adânc, pios./ În clipa Învierii Lui/ Să fim mai buni, evlavioşi ,/ Căci este semnul Domnului/ Pe trupul nost’ de credincioşi./ E seara magică acum/ De blândă rază peste noi,/ Lumina Lui ne este drum/ Pentru acum şi pentru-apoi./ când lumânările se-aprind/ Primim lumină-n trup şi-n gând” („Când lumânările se-aprind...”). Tonul elegiac este şi al sonetelor şi pastelurilor, forme lirice clasice pe care Florentin Dumitrache le cultivă cu virtuozitate; „Amurgul se prăvale din resturi de lumină/ Rămase dinspre ochiul strălucitoarei zi,/ Prin aer e doar vântul ce-şi cântă în surdină/ Prezenţa înspre noaptea ce pare-a o zidi./ Natura îşi îmbracă cămaşa nopţii neagră,/ Mulţimi de vietăţi culcuş îşi pregătesc,/ Să se scufunde-n vise, căci după-o zi întreagă/ De căutări febrile, spre altele gândesc./ Boarea de vânt clăteşte sleitele puteri/ A zecilor de păsări şi vietăţi mărunte,/ Ce-şi lasă trupu-ofrandă trecutelor plăceri,/ Simţite peste zi prin întâmplări avute./ Amurgul se prăvale din resturi de lumină,/ Peste natură noaptea se vrea a fi stăpână” („Amurgul se prăvale...”).

Un etaj liric bine construit este acela al unei constelaţii simbolice purtate printre visele regăsite în ograda amintirii. Mai întâi, calul alb din poeme precum „Evoluţie…”, „Calul meu alb”, „Pat de cuvinte”, „Rugă”, simbol al luminii solare, al fertilităţii, dar şi al trecerii: „Pe calul meu alb/ doar visele au călărit/ prin timp, peste timp/ înfăşurate în mantia/ copilăriei, tinereţii, maturităţii/ transformându-se în adevăruri,/ reuşite şi nereuşite,/ iar acum călăresc/ spre ţara necunoscută/ pentru odihnă./ Doar calul meu alb/ se-ntoarce acasă/ îmbrăcat în harnaşamentul amintirilor” („Calul meu alb”). Luna e astrul poeziei lui Florentin Dumitrache; pavăză a trăirii erotice într-un poem precum „Îţi aminteşti” din volumul „Vise de lumină”, luna e „uitare”, dar şi o „figură” lirică de identificare a amintirii mamei ori a jocului din vis; „Se făcuse că eram/ pe-un vârf de munte înalt,/ încercând să prind/ norul de coadă,/ să-1 sucesc în jurul meu/ să acopere luna/ ce mă orbea cu strălucirea ei,/ să acopere luna/ ce îmi amintea/ de ochii de mură coaptă/ şi buze de fragă./ Încercări nereuşite/ mă prăvăliră-n hău adânc de somn,/ iar luna râdea,/ râdea cu strălucire,/ privindu-mă/ prin fereastra camerei” („Vis”); de unde se vede încă o dată că avea dreptate Mircea Eliade care, în „Insula lui Euthanasius”, spunea că „Viaţa lunii este mai aproape de om, decât gloria majestuoasă a soarelui”. Tot astfel, castanul, albatrosul (dar nu cel ucis al simboliştilor şi al lui Nicolae Labiş, ci acela „tandru”, al liniştii din viaţă şi din adâncul necuprins, cum se spune în „Dor de adânc”), cocorul (un semn nu al primăverii, ci al toamnei, al prevestirii îngheţului, cum scrie poetul în „Se simte adiere...”) şi cerbul solar, simbol al vieţii şi al luminii; „Cerbii se-adapă din vârfuri de brad/ Oglindite-n ochiuri de apă,/ Stropi de neodihnă curg înspre vad,/ Iar cerbii se-adapă, se-adapă./ Rămâne doar umbra apei pe prund,/ Setea le-a fost potolită,/ Se-ntorc înspre ţarcuri. Oare cînd/ Ivitu-s-a iar frumuseţe dorită?/ Privesc înspre vârfuri, arcuri de trup/ În salturi tot mînă şi mînă,/ Se-nalţă spre ceruri, de-acolo irup/ Lumină în inimi, lumină./ Cerbii se-adapă din vârfuri de brad,/ Stropi de neodihnă curg înspre vad” („Cerbii”). În astfel de poeme se regăseşte partea rezistentă a liricii lui Florentin Dumitrache.