Portretul „bestiei veritabile“ FOTO/ VIDEO

Suceveanul Eugen Ţurcanu a fost cel care a pus în practică, în închisoarea de la Piteşti, o „oroare absolută“ * a schingiuit, alături de alţi camarazi, în jur de 600 de tineri, 10 dintre ei pierzându-şi viaţa în „laboratorul reeducării“ * supravieţuitorii „experimentului Piteşti“ îl descriu pe Ţurcanu, şeful grupului de torţionari, ca un om inteligent, cu o palmă „ca o lopată“ , o „bestie veritabilă“ fără Dumnezeu * în această toamnă se împlinesc 60 de ani de la condamnarea deţinutului la moarte, în urma unui proces controversat menit să îngroape una dintre cele mai mari orori dirijate în spatele gratiilor de Securitate * în această lună, CNSAS a publicat online documente de arhivă despre „Fenomenul Piteşti“

Eugen Ţurcanu, acesta este numele cel mai des invocat de supravieţuitorii închisorii de la Piteşti, unde între 1949-1951 a avut loc aşa-numita „reeducare“ prin tortură. În închisoarea de la Piteşti „a început la 6 decembrie 1949 o experienţă de o sumbră originalitate denumită reeducare, care tindea la distrugerea psihică a individului“, notează Virgil Ierunca, în cartea sa „Fenomenul Piteşti“.

Fost student la Drept
Declarat „genocid al sufletelor“, experimentul îşi are rădăcinile în închisoarea de la Suceava, unde era închis Eugen Ţurcanu. Aici s-a folosit pentru prima oară termenul de „reeducare”, intenţionându-se convertirea ideologică a tinerilor la principiile doctrinei comuniste. În această închisoare se afla şi Ţurcanu, fost student la Facultatea de Drept din Iaşi, care ispăşea o pedeapsă de 7 ani, deoarece era suspectat de legături cu Mişcarea Legionară, cu toate că acesta semnase deja adeziunea la Partidul Comunist şi a urmat o şcoală diplomatică de partid.

Cei care l-au cunoscut pe sucevean înainte ca acesta să ajungă după gratii îl descriu ca fiind „un tip sadic şi dornic de afirmare cât mai rapidă“. „Era înzestrat cu o voinţă şi cu o inteligenţă remarcabile, dar lipsit total de scrupule şi stăpânit de o grandomanie fără margini: era în stare să se folosească de orice mijloace pentru a-şi atinge scopul“, îl descrie Nicolai Popa, în volumul „Coborârea în Iad- Fenomenul Piteşti“. Popa l-a întâlnit prima oară pe Eugen Ţurcanu în 1946, ca student la Facultatea de Drept de la Iaşi. Acelaşi autor menţionează câteva date biografice ale bestiei de la Piteşti: „S-a născut în satul Dârmoxa Păltiniş- Câmpulung Moldovenesc (n.r. la 8 iulie 1925), fiul unui brigadier silvic care avea şase copii. S-a căsătorit de tânăr, iar soţia sa, Oltea, era fiica avocatului Saghin, un cunoscut legionar bucovinean“. În iunie 1948 a fost arestat, iar în februarie 1949 a fost condamnat la 7 ani închisoare corecţională pentru activitate legionară. Pentru a câştiga simpatia autorităţilor comuniste, Ţurcanu împreună cu un grup de deţinuţi au înfiinţat Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste şi acolo, în penitenciarul de la Suceava, au testat pentru prima dată procesul „reeducării“.

Amintiri din „Camera 4 Spital“
Ţurcanu a fost transferat la Piteşti în primăvara lui 1949, iar în iarna aceluiaşi an, după discuţii cu şeful penitenciarului şi cu oficiali ai Securităţii, a primit undă verde pentru începerea „ororii absolute“. „Sunt lucruri care nu se pot povesti. Nu doar că sunt jenante, umilitoare, dar te desfiinţezi ca gândire sufletească, ca om. A fost ceva de ordin apocaliptic. Aveai impresia că e sfârşitul vieţii, al pământului“, explica Gheorghe Stănică (1922- 2012), arestat la 27 de ani, care a fost bătut sistematic în „Camera 4 Spital“ a penitenciarului Piteşti. Gheorghe Stănică este unul dintre protagoniştii documentarului „Demascarea”, realizat de Alin Mureşan, în care este prezentat pe larg „Fenomenul Piteşti“.

Torturi fizice şi psihice au suportat peste 600 de tineri studenţi închişi la Piteşti. „Şocul cel mare era că loviturile au venit de la prietenii noştri, de la fraţii noştri. Pentru că pe lângă lovitura fizică se producea şi o lovitură psihică (...) Puterea lui Ţurcanu se instala şi victimele deveneau tot mai mici şi mai neputincioase“, povesteşte şi Nicolae Purcărea, supravieţuitor al „Experimentului Piteşti. „Miza era dărâmarea valorilor“, spune şi Petru Cojocaru.

„Era o bestie veritabilă“
Protagoniştii documentarului „Demascarea” au creionat portretul torţionarului Ţurcanu. „Avea o forţă în mâini incredibilă. Avea o palmă ca o lopată. Când îţi dădea o palmă se lipea de pielea ta. Avea o forţă extraordinară“, povestea Emil Sebeşan (1926-2011). „Era un tip arogant, sfida tot. Se purta de parcă el stăpânea tot ce era acolo. Avea o memorie formidabilă, o inteligenţă sclipitoare, însă toate erau diabolice. Nu avea prieteni, nu râdea“, îşi aminteşte un alt deţinut al închisorii Piteşti. „Era o bestie veritabilă, greu de înţeles şi greu de iertat“, l-a caracterizat Gheorghe Stănică (1922- 2012). „Ţurcanu era cel mai straniu amestec de crimă şi de omenie. Era un criminal ordinar, dar am auzit că s-a căit înaintea morţii“, a povestit Dumitru Dan Lucinescu, un alt supravieţuitor al „Experimentului“.

Tinerii închişi la Piteşti au fost supuşi la torturi demne de filmele de groază. Au fost bătuţi sau instigaţi să-şi lovească prietenii, au suportat pedepse colective degradante, care unora le-au luat minţile. Au fost siliţi să dea mii de declaraţii verbale sau scrise pe saci de hârtie, pentru a demonstra că nu mai sunt ostili regimului comunist. „Cei mai buni prieteni se loveau sau se călcau în picioare. Nu ştiam care este victima şi care este agresorul. Nu ştiai pe cine să ajuţi. Ne-am comportat ca şi cum am fi fost drogaţi“, scrie Nicolai Popa în „Coborârea în Iad“. În urma violenţelor extreme 10 deţinuţi şi-au pierdut viaţa în Penitenciarul de la Piteşti.

Învins de sistemul din care făcea parte
În 1951, Eugen Ţurcanu a fost transferat la Gherla şi apoi la Jilava. Experimentul fusese deja exportat, încă din primăvara anului 1950, şi în alte închisori, cele mai importante centre de torturare fiind la Gherla şi Canal, dar şi la Braşov şi Târgu Ocna. Decizia Securităţii de a răspândi sistemul violent folosit în Piteşti şi în alte închisori avea să conducă la deconspirarea sa. Ororile din penitenciare au început să fie cunoscute şi în afara zidurilor. Pentru a încerca să se disculpe, oficiali ai Partidului Comunist au intentat mai multe procese prin care doreau să inducă ideea că „Experimentul“ era pus la cale de deţinuţii conduşi de Ţurcanu. „Manipularea imaginată urmărea să impună ideea că întreaga acţiune a fost opera unui grup de deţinuţi politici, fără implicare din partea organelor statului – o idee ridicolă, însă pe gustul regimului comunist, obişnuit cu absurdul din procesele politice din URSS-ul anilor ’30“, explică istoricii pe pagina CNSAS.

Primul proces, şi cel mai răsunător, a fost al lui Eugen Ţurcanu şi al grupului său, desfăşurat între septembrie şi noiembrie 1954. Lotul a fost condamnat la moarte prin sentinţa pronunţată la 10 noiembrie 1954. Pe 17 decembrie 1954, în închisoarea Jilava, au fost executaţi 16 din cei 22 de membri ai lotului, iar printre aceştia s-a aflat şi Eugen Ţurcanu. Mai mulţi oficiali ai vremii au fost condamnaţi în urma altui proces, dar au fost graţiaţi la puţin timp după pronunţarea sentinţelor. Cel care s-a aflat în spatele „Experimentului Piteşti“ a fost şeful Securităţii, Gheorghe Pintilie, care însă nu a fost niciodată incriminat pentru ororile din spatele gratiilor.

 

În octombrie 2014, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.) a publicat online documente de arhivă despre Fenomenul Piteşti, unul din cele mai teribile capitole din istoria închisorii comuniste din România.

 

„Scopul Securităţii, iniţiind reeducarea de la Piteşti, nu era numai de a doborî forţele vii ale unei mişcări politice, oricare ar fi fost ea, ci de a anihila metodic, şi fără posibilitate de recuperare, forţa de opoziţie a totalităţii tineretului deţinut“- Virgil Ierunca- „Fenomenul Piteşti“