25.000 de profesori în căutare de elevi

 

 

O foaie şi un stilou vor dovedi astăzi cât de pricepuţi sunt aspiraţii la un post de titular în sistemul educaţional românesc. 25.000 de cadre didactice se vor aşeza în bănci şi vor da unul dintre cele mai importante extemporale din viaţa lor, cel în urma căruia vor fi înscăunaţi pe viaţă sau câtă vreme vor dori ei la catedrele râvnite.

În fiecare an, cu fiecare examen de titularizare tragem nădejdea că sistemul se va primeni cu oameni dornici să facă treabă, să fie alături de copii, să îi inspire, să le fie mentori, nu doar profesori, să-i înveţe să iubească arta cunoaşterii şi să o folosească pentru a creşte. Din păcate, rămânem doar cu dorinţa de cele mai multe ori...

Meseria de dascăl nu-i uşoară şi e nevoi de multă răbdare şi suflet pentru modelarea copiilor. Mulţi dintre cei aşezaţi în faţa clasei vin la ore doar pentru a avea motiv să semneze, la finalul lunii, un stat de plată şi dau vina mereu pe salariile mici, condiţiile proaste de lucru. Da, e adevărat, la început lefurile nu sunt mari, dar nu doar pentru profesori. Şi apoi, cu cât poate fi plătit un debutant? Ce experienţă are la clasă, ce merite pentru care să fie răsplătit? În plus, nimeni nu l-a obligat să-şi aleagă această meserie, nu l-a trimis nimeni cu forţa la o facultate la finalul căreia ştia că va fi profesor. O lungă perioadă de timp meseria de cadru didactic a fost foarte stimată şi sunt convinsă că nu banii erau motivul, ci rezultatele celor care lucrau cu elevii. Am avut bucuria să cunosc oameni care mi-au deschis mintea şi sufletul, am avut prieteni buni care au văzut şi apostolatul de la catedră, nu doar statul de plată, am încă mulţi amici care fac performanţă cu minţile copiilor.

Un profesor trebuie să fie un mentor pentru un elev, nu doar o persoană care predă o lecţie, apoi scrie nişte note în catalog. Cei mici şi tinerii au nevoie de modele, de exemple, de oameni lângă care să-şi deschidă şi sufletul, şi inima, de oameni care să-i încurajeze să-şi descopere talentele şi să le hrănească pentru că doar aşa vor reuşi să-şi facă misiunea, să devină la rândul lor sprijin pentru cei ce vin din urmă. Sunt şi profesori care au mult mai multe daruri decât cele la care m-am gândit eu, dar şi situaţii în care medalia se întoarce şi îşi arată o altă faţă. Pentru ultimii aş avea un sfat – să lase loc celor care chiar vor să modeleze minţi şi suflete şi care poate astăzi se aşază în bănci, în sala de examen în care m-aş bucura să-i văd în postura de dascăli iubiţi de elevi. Altfel să nu uite că sunt şi alte meserii frumoase în care riscul de a schilodi suflete este aproape inexistent, la fel ca şi şansa de a creşte în proprii ochi.

Maura ANGHEL