Americanii şi-au făcut singuri trampa

De regulă, termenul de trampă este definit drept un schimb în natură, un troc. Această accepţiune se potriveşte de minune cu situaţia actuală din SUA. Încă şi mai bine se potriveşte unul dintre exemplele oferite de către dicţionare ca ilustrare a termenului, extras din „Dănilă Prepeleac” a lui Ion Creangă - „Hai să facem trampa: dă-mi carul şi na-ţi boii”; în cazul cu pricina, este vorba de un schimb evident păgubos pentru iniţiatorul lui.
Transferând povestea humuleşteanului în zilele noastre şi peste ocean, am putea spune, fără a ofensa pe nimeni, redând esenţa realităţii, că, în urma trampei, cineva a profitat şi a luat „carul” prezidenţial, iar alţii se simt în postura unor vieţuitoare cu lungi protuberanţe pe frunte, ca semn că au fost înşelaţi. Re/sentiment, pe undeva, justificat: pentru Hillary Clinton au votat cu aproape 400.000 mai mulţi americani decât pentru Donald Trump, dar, câştigătorul alegerilor a fost cel din urmă, datorită sistemului electoral prezidenţial din SUA, bazat pe sufragiul universal indirect, în urma căruia cetăţenii aleg marii electori, abia aceştia decizând numele următorului preşedinte.
De remarcat că frustrarea faţă de câştigarea alegerilor de către Trump nu se înregistrează doar în rândul simplilor cetăţeni: pe tot parcursul campaniei electorale, cea mai mare parte a politologilor şi comentatorilor a fost de părere că victoria acestuia este improbabilă. După anunţarea rezultatului, acea parte a mass mediei americane care o credita pe Hillary cu 75 la sută, faţă de doar 5 la sută şanse acordate lui Donald Trump, şi-a turnat cenuşă în cap, recunoscând că nu a fost capabilă să consemneze sentimentele profunde existente în ţară. Hm! Sau, mai degrabă, bullshit...
Privind lucrurile cu obiectivitate şi mai la rece, am putea percepe şi spune că situaţia din SUA este de natură să îngrijoreze. Parcă, în această ţară – definită ca forţa economică, dar şi democraţia „number one” din lume – s-ar fi sfârşit rezervele de resurse umane. La finala pentru prezidenţiale, cei doi candidaţi (de 69 şi, respectiv, 70 de ani), aproape că au egalat recordul lui Reagan (care avea 73 de ani la alegerile din 1984), iar câştigătorul devine cel mai bătrân ales pentru un prim mandat ca preşedinte! Şi nu e vorba doar de vârstă: un sondaj efectuat, pentru „New York Times” şi canalul CBS, înainte de alegeri, scotea în evidenţă că o majoritate considera pe cei doi finalişti drept „candidaţi reprezentând risc” (51 la sută Hillary şi 67 la sută Donald); mai mult, 63, respectiv 51 la sută dintre cei chestionaţi aveau percepţia că prima şi cel de al doilea nu ar fi oneşti şi demni de încredere.
Cu alte cuvinte, şi americanii au păţit ca românii, având de ales „răul cel mai mic”. Simplii cetăţeni au identificat-o pe Hillary în această postură, dar marii electori l-au impus pe Donald drept următorul locatar al Casei Albe. Omologul acestuia de la Cotroceni l-a felicitat pentru victorie, asigurând SUA că pot conta pe sprijinul ferm al României în promovarea democraţiei. Cu aşa un preşedinte şi aşa un aliat, americanii nu mai au de ce să-şi facă griji!