Atenţie la propaganda... fină!

 Am văzut un film regizat de Paula şi Dorian Segall, în 1980. E un mediu-metraj (are aproape 14 minute), din arhiva Naţională de Filme, o producţie a Studiourilor „Alexandru Sahia”. Un film suspect de frumos şi deştept, aş spune acum, în 2016, parcă scăpat de sub talpa lăbărţată a cenzurii comuniste.
Se numeşte „Pentru strănepoţi, încă ceva despre Bucureşti”, dar e în mare parte despre România acelor ani, văzută din perspectiva optimistului: femei frumoase pe stradă, blocuri în lumină romantică, spaţii verzi, lacuri de agrement, terase, teatru, cinema şi, la final, inevitabile „întreprinderi de producţie”, prezentate, totuşi, în afara iritantului limbaj de lemn al epocii.

 Filmul începe cu o scenă filmată în maternitate, unde câţiva bebeluşi scâncesc tonic: „Se nasc străbunicii spectatorilor pe care ni-i dorim. Adică, bucureşteni de prin 2080, interesaţi de istoria oraşului lor”. Un exerciţiu de imaginaţie, făcut cu multă creativitate, cu umor şi chiar cu niscaiva ironie. Imaginile sunt sugestive, unghiurile bune, textul te „ţine” acolo, măcar că vocea nu e prea atrăgătoare. Din păcate, despre Paula şi Dorian Segall n-am găsit nimic în căutările pe Google, însă filmul a rezistat şi este foarte probabil să reziste până în 2080, când va fi să-şi atingă publicul ţintă.

 Din filmul acesta lipsesc multe, dar nu şi ironiile: „Nu ne putem închipui ce înţeles va avea cuvântul curte, în 2080. Nu ştim nici dacă îi invidiaţi pe acei bucureşteni, strămoşii voştri, care creşteau pui de găină în plin oraş... aveau stupi de albine lângă staţia autobuzului 33..., ba chiar, discret, reuşeau să îngraşe câte un porc-doi, la umbra noilor blocuri”. Exact ca la Iaşi sau ca în oricare alt oraş al patriei, nu-i aşa? Apoi, cetăţeanul anului 1980 mergea, în medie, la două spectacole de teatru pe an, de 11 ori la cinema, cumpăra 7 cărţi. Tot astfel, s-ar fi vândut, într-un an, 7.000 de chitare (imagini de la piaţă: dovlecei, ridichi, morcov, păstârnac, păstăi... şi o chitară - erau anii cenaclului „Flacăra”!). Tot din perspectivă statistică, anul 1980 arăta aşa: „La 93 de bărbaţi sunt, în Bucureşti, 100 de femei. Deci, 7 în plus! Ceea ce poate să arate aşa... (imagine cu 7 tinere), aşa... (7 bătrâne şuşotind la scara blocului) sau aşa... (7 copile, la grădiniţă)”... Am râs, dar n-am uitat! „Decreţei”, sărăcie intelectuală provocată de moartea elitelor la „canal”... Toate acestea au fost înainte de acest film. 

 Pentru cineva care a trăit în acea perioadă, fiind în deplină maturitate mentală şi fizică, „filmuleţul” trezeşte impresii contradictorii: pe de o parte nostalgie, pentru că au fost anii cu cele mai bune realizări personale, pe de altă parte amuzament şi tristeţe. „E totuşi un film propagandistic! Totul pare foarte frumos, dar dacă realizăm câtă uniformitate şi lipsă de originalitate era în tot, ne amintim cât de înregimentaţi eram! Umorul are mult rafinament, dar cred că numai pentru trăitorii de atunci. Este de o mare subtilitate să spui câţi metri de ţeavă revin fiecărui locuitor din Bucureşti, iar imaginea să fie cu trei tineri cărând o conductă pe sub un afiş cu «Opinia publică» a lui Aurel Baranga”, observă un cinefil.

 
Poate că filmul a fost făcut la începutul anilor '80, când lucrurile încă nu se „stricaseră” de tot, poate că multe din angoasele acelor vremuri s-au estompat, trecând de la un „povestitor” la altul. Mi-e teamă însă că e doar o altfel de propagandă. Una fină!

În 2016, e greu de spus dacă umorul e prezent în film ca să adoarmă vigilenţa cenzurii din 1980 sau pe cea a privitorului din 2080. Când vedeţi lucruri prea frumoase, nu uitaţi să fiţi, rogu-vă, cât de puţin sceptici!