Bătălia sloganelor de campanie, sub semnul lehamitei

Ca şi în alte situaţii, începutul acestor rânduri trebuie să facă un excurs lingvistic. Se spune că, iniţial, termenul de slogan se referea la strigătul de război al vechilor scoţieni. În zilele noastre, dat fiind că războaiele nu se mai duc pe câmpurile de luptă tradiţionale, ci pe scenele politice ori în arenele comerciale, acelaşi termen are accepţiunea unei „formule pregnante, concludente, ce exprimă în chip lapidar ţeluri economice sau politice”.
Nu lipsit de interes este să consemnăm şi definiţia sloganului publicitar, care trebuie să fie „concis şi frapant, menit să semnaleze consumatorilor actuali şi potenţiali existenţa şi calităţile” unei firme, mărci sau a unui produs. Fără îndoială, în mod teoretic, între scena politică şi arena comercială ar trebui să fie o similitudine privind percepţia şi materializarea acestui tip de mesaj. Practic, nu e aşa; după cum încercam să argumentez în urmă cu o săptămână, în ceea ce priveşte alegerile legislative de pe 11 decembrie, „jocurile sunt făcute”, iar învingătorii, atât în ceea ce priveşte partidele, cât şi candidaţii care vor fi aleşi, sunt în linii mari sau chiar în detalii, cunoscuţi.
De aici şi o lehamite, din partea mai tuturor formaţiunilor politice, pentru a mai depune eforturi în vederea mobilizării la vot a mai multor alegători decât cei care constituie nucleele dure. La lehamitea politicienilor se adaugă şi lipsa de inspiraţie a creatorilor de lozinci. Şi încă un lucru - domneşte o oarecare confuzie, cel puţin la vreo trei partide consemnând câte două variante de slogane. Asta ca să nu mai amintesc faptul că şi în această zonă face ravagii moda „copy-paste”: mai pe la începutul campaniei, mesajele transmise de către cele două mari formaţiuni politice păreau trase la xerox. O reacţie a venit din partea liderului social-democrat, care ameninţa cu depunerea unei plângeri penale pe motiv de copiere, iar alta, dinspre un politician dornic să se bage în seamă, care afirma că degeaba eşti mare dacă eşti prost”, punând identitatea de sloganuri unei presupuse continuări a USL...
Un partid la început de drum lasă deoparte orice modestie, susţinând că „în sfârşit, ai cu cine” (numai că acei „cine” trebuie să aibă şi cu ce!), altul, la final de carieră, introduce un englezism cu totul nepotrivit pentru electoratul său conservator, îndemnând „Fii smart, votează pentru România”. O altă construcţie politică făcută în pripă, pe genunchi, reia refrenul unui cântec popular – „Noi suntem români”, dar nu e consecventă, căci, în paralel, vine şi cu o propunere de prim ministru. Discutabil, dacă nu chiar îngrijorător e sloganul unei formaţiuni mai degrabă etnice, decât politice, care proclamă că „Salvăm Clujul/Oradea de Bucureşti”, uitând să precizeze dacă asta s-ar putea întâmpla sub tutela Budapestei. Rizibil e mesajul unei alte încropeli, ce ne sfătuieşte să „alegem prospeţimea”, în circumstanţele în care are drept lider un personaj expirat.
Şi în planul sloganurilor, actuala campanie e cea mai fâsâită din 90 încoace. Prietenii ştiu de ce!