Când copilăria este despre zâmbet, iar maturitatea despre pantofi albaştri

Dragă cititorule,
Află că sunt sănătoasă, ceea ce îţi doresc şi ţie!

Curiozitatea e cea care mă face să încep fiecare zi cu zâmbetul pe buze... De obicei adun din jurul meu întâmplări, rânduri citite sau trăite despre care să vă povestesc în partea asta de ziar. Fac tot posibilul să dau mai departe mesajele pozitive, pentru că cele negative vin oricum spre noi şi fără să le cerem în vreun fel!

Familia a picat testul maturităţii

În ultimele zile am citit două poveşti care m-au emoţionat şi pe care le redau aici pentru că, într-un fel, ele merg mai departe când sunt împărtăşite. O primă istorisire este despre biletul lăsat de un elev care a dat un test de clasa a V-a la Colegiul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti. Ciorna a fost găsită în bancă de profesori, iar rândurile pot fi un mesaj pentru copilul ce stă ascuns în fiecare dintre noi- „Copilăria este cea mai importantă etapă din viaţa unui om. Trebuie să înveţi să zâmbeşti şi să uiţi de toate grijile tale. Orice gând răzvrătit de-al unui copil te poate face bucuros. Nu este o taină a lumii, dar dacă ai fost vreodată trist, se spune că aşa vei rămâne toată viaţa. Fiecare copil se dezvoltă. În curând, acesta va deveni adult, iar mai târziu, moartea îl va primi cu braţele deschise. Ce mai aştepţi?! Distrează-te cât eşti copil! Lasă-ţi gândurile triste spre adulţi şi bagă de seamă, timpul se scurge repede!”.

Cam aşa priveşte un copil de 10 ani bucata asta minunată din viaţă pe care noi, cei trecuţi de această etapă, o considerăm un paradis pierdut. Ca şi micuţul de 10 ani, şi eu cred că prima parte din viaţă este cea mai importantă din evoluţia unei persoane, pentru că acolo este acumulată toată potenţialitatea unui om. Acei ani sunt definitorii pentru omul de mâine, iar cea de-a doua întâmplare despre care am citit zilele trecute arată cât de mult te poate schilodi sufleteşte viaţa, câtă influenţă are un părinte asupra puiului de om care îi este dat în grijă de Univers şi cum un judecător cu pantofi albaştri poate demonstra că în această lume mai există umanitate.

FRICA şi IUBIREA din sânul Europei

 

Am să reiau foarte pe scurt una dintre cele mai emoţionante istorisiri dintr-o sală de judecată. În această săptămână, pe pagina de socializare a avocatei Mădălina Scutelnicu a apărut un text intitulat „Doamna cu pantofi albaştri“, despre un judecător care trebuie să decidă soarta unui băieţel de 8 ani, într-un proces în care tatăl a cerut divorţul şi custodia exclusivă a copilului în perioada în care mama era la muncă în străinătate, iar acum femeia se luptă să-ţi vadă copilul în weekend şi în vacanţă. E una din multele poveşti despre familii destrămate din cauza exodului de forţă de muncă, cu un episod sfâşietor pe holurile instanţei, care poate spre norocul copilului întâlneşte un judecător-om. „O doamna judecător, în jur de 40 de ani, cere jandarmului să-i fie adus copilul în sala. Când îl vede pe puşti, magistratul coboară de pe podium, parcurge sala până aproape de uşă, se apropie de micuţ şi-i spune, făcând un gest larg cu mâna: «Vezi, R., am pantofi albaştri! Tu ai pantofiori albaştri? Uite, am şi pelerină! Dă-mi mânuţa şi hai cu mine, să-ţi arat cât de maaare e castelul asta!»“. Judecătoarea se duce cu micuţul „ cu ochii mari, negri, şi extrem de trişti“ într-o altă sală unde copilul scrie un mesaj pentru mama sa pe care nu o mai atinsese de 18 luni: „Mama…tata zice să scăpam de tine. R.“. Un mesaj care arată cât de mult pot schilodi „adulţii“ sufletul unui pui de om. Întreaga istorisire a avocatei, pe care o puteţi citi în textul postat pe www.ziarulevenimentul.ro, se încheie cu un îndemn pentru magistraţi, dar el poate fi valabil pentru oricine: „Domnilor magistraţi, permiteţi-mi o sugestie: cumpăraţi-vă pantofi albaştri, poate în asta stă magia! Nu există nici castel, şi nici pelerină, fără un strop de magie, nu-i aşa?“

Sistemul copy-paste

Doamna cu pantofi albastri (postare pe FB a avocatei Mădălina Scutelnicu, pe data de 5 iulie 2016)
Ora 8:45 … Clienta mea, mama a unui baietel de apoape 8 ani, isi zareste copilul dosit de taica-sau, intr-un colt al Judecatoriei. Nu l-a mai vazut pe R. de 1 an si 6 luni.
Mama izbucneste in plans si merge tinta catre pustiul ei, se apleaca pana ajunge perfect egala cu inaltimea lui, si-i sopteste cu inima: “R.! Vaaaai, ce mare ai crescut! O mai stii pe mama? Da-mi manutele, sa ti le pupe mama!”. Fostul sot al femeii isi bruscheaza fiul si-l trage tare, mai aproape de el, urland spre clienta mea sa plece de unde a venit, ca ei doi, baietii, se descurca singuri. Se ridica tonul, copilul incepe sa planga, apare jandarmul, ii spun ca nu-i niciun risc de scandal, dispare jandarmul.
Ora 8:55 … Reusesc, intr-un final, sa o linistesc pe mama copilului, care s-a lasat aproape fara viata in banca din sala de judecata, avand sufletul sfasiat si privirea pierduta undeva, departe… tare departe.
Ora 9:00 … Reusesc si eu, cu mare greutate, sa-mi tin in frau lacrimile… as fi plans in hohote, dar nu-mi permiteam luxul asta … aveam nevoie de concentrare maxima pentru audierea a 4 martori si luarea interogatoriului tatalui copilului, probe de care eram constienta ca va depinde, de-acum incolo, legatura mama – fiu. Nu-i usor deloc sa fii responsabil de asa ceva, credeti-ma!
Orele 9:05 – 10:45 … Se audiaza cei 4 martori, tatal baiatului raspunde la cele 9 intrebari care am avut grija sa fie „capcana”.
Speta e asta: in timp ce clienta mea era in strainatate, la munca, sotul a obtinut si divortul, si custodia exclusiva asupra copilului. Am vazut dosarul: proces facut repede, cu hei-rup-ul, sa dea bine la bilant.
Reintoarsa in tara, femeia a gasit totul ferecat. Usa locuintei. Inima fiului ei., tinuta sub lacat de catre fostul sot. Martorii nostri au aratat ca, de nenumarate ori, mama a venit sa-si vada copilul, i-a adus plase cu daruri, l-a sunat incontinuu, individul interzicandu-i total fostei sotii orice forma de acces la minor. Asa, de-a naibii! Martorii lui au spus lectia dinainte invatata: nu tatal e cauza, ci copilul, domle, care nici nu vrea sa auda de mama.
Ora 10:46 … Instanta dispune audierea minorului. De-aici incolo, incepe mesajul pe care vreau sa-l transmit prin scriitura asta…
O doamna judecator, in jur de 40 de ani, cere jandarmului sa-i fie adus copilul in sala. Cand il vede pe pusti, magistratul coboara de pe podium, parcurge sala pana aproape de usa, se apropie de micut si-i spune, facand un gest larg cu mana: „Vezi, R., am pantofi albastri! Tu ai pantofiori albastri? Uite, am si pelerina! Da-mi manuta si hai cu mine, sa-ti arat cat de maaare e castelul asta!”. Copilul, cu ochii mari, negri, si extrem de tristi, se uita cand la doamna, cand la taica-su, de care statea lipit, pana ce acesta ii da ok-ul sa mearga cu doamna.
Ora 11:20 … Se deschide usa de acces a instantei, magistratul intra in sala, de mana cu copilul, ii spune sa coboare atent de pe podium, sa nu se loveasca, si-l trimite la mami sau la tati, unde vrea el. Baietelul trece pe langa mama sa, care hohotea de plans in prima banca, isi trece usor manuta peste piciorul ei drept, ca din intamplare, dupa care fuge catre tata si-i cauta acestuia privirea, sa nu cumva sa-l fi suparat ca s-a dezlipit de langa el. Se dispune, din nou, evacuarea minorului din sala.
Ora 11:25 … Instanta ne citeste, pe scurt, ce a declarat copilul in cursul audierii si ne da sa lecturam, mie si avocatului partii adverse, cele cateva cuvinte scrise pe o foaie de catre baietel: „Mama…tata zice sa scapam de tine. R.”…
Se inchide cercetarea judecatoreasca, ni se da cuvantul final, pe fondul cauzei. Eu ma lupt pentru ca mama sa obtina dreptul de a-si vedea copilul, de a-l lua la ea in weekenduri si in vacante. Ceilalti se lupta ca mama sa nu-si poata vedea fiul decat in prezenta tatalui sau, si doar in locuinta acestuia. Un fel de arest la domiciliu, ce mai!
Ora 11:40 … Magistratul inchide dosarul, cade pe ganduri pret de cateva secunde si spune: „Instanta suspenda sedinta 15 minute!”.
Si … doamna judecator cu pantofi albastri coboara de pe podium, traverseaza sala, iese pe usa destinata oamenilor obisnuiti, si, ajunsa in hol, intinde mana stanga catre clienta mea, iar cea dreapta catre copil. Uite asa, toti 3, ca intr-o poveste din cea mai frumoasa carte, intra in camera destinata Arhivei si nu mai ies de acolo decat dupa un sfert de ceas. Ce camere mirifice sunt in castelul asta – imi zic in gand.
De-acum, nu mai aveam nevoie de niciun pic de concentrare, asa ca mi-am permis sa plang in hohote, fara sa-mi pese ca oamenii cu roba nu trebuie sa lacrimeze din cauza problemelor clientilor… si, in niciun caz, nu plang niciodata in fata acestora… da-le-ncolo de reguli!
M-am pravalit pe un scaun de la prima terasa, colt cu Judecatoria, si-am asteptat-o pe femeia pentru care m-am luptat azi, ca o leoaica. Am batut recordul la nicotina pe secunda, pana a venit. Clienta mea a aparut radiind de fericire, pentru ca avusese sansa sa-si tina copilul in brate, dupa 1 ani jumate… fix optsprezece luni.
Ce dialog au avut mama si copilul, sub ochii doamnei judecator cu pantofi albastri? „Te iubesc, mami! Am nevoie de ochelari noi, ca tati nu mi-a cumparat, si astia sunt rupti! Sa vii la mine! Sa ma iei la tine, mami! Te iubesc, mami!”.
Cand a scapat de sub influenta total irationala a tatalui, copilul s-a cuibarit in bratele mamei sale, ca si cum nu ar fi fost despartiti nici macar o secunda. Asta a vrut sa verifice magistratul, pentru a fi sigur ca va da o solutie corecta, ca-si va pune semnatura pe o hotarare corecta, ca va putea dormi impacat, ca a decis corect si nu s-a jucat de-a justitia, cu vietile oamenilor. Doamne, ce fiinte nemaintalnite or fi in castelul asta?!
– „Vreti o bomboana, doamna avocat?”
– „Aaaa….”
– „Doamna judecator i-a dat lui R. un pumn de bomboane, iar inainte sa plec, copilul mi-a dat si mie cateva… ”
– „Si… a vazut doamna judecator gestul asta?”
– „Daaa, pai, cum sa nu? Stati sa va arat, ca ne-a facut si poza, mie si lui R.”
– „Cine? Doamna judecator?”
– „Daaa. Pai, am scos telefonul si i-am zis lui R. sa zambeasca, sa-i fac o poza. Si, imediat, doamna ne-a spus sa trecem unul langa altul, sa ne faca una la amandoi. Uitati poza! Doamne, am poza cu R., nu-mi vine sa cred!”
– „Eu, gata, sunt praf! Nici mie nu-mi vine sa cred!”
– „Daaa. Si, stiti, eu mi-am cerut scuze fata de doamna, ca statea dupa noi… aveam atatea de vorbit cu R., dupa un 1 an jumate… da` doamna a zis ca pentru ea nu e nicio graba… Nu vreti o bombonica de la R., doamna avocat?”.
N-am trait asa ceva in 10 ani de avocatura. Am vazut magistrati pentru care audierea minorului insemna urmatorul dialog, purtat fix in fata usii salii de judecata, asa, din voleu, cum ar veni: – „Cati ani ai, cu cine vrei sa stai, cu mama sau cu tata? Bine, pa!”.
Doamna cu pantofi albastri a alocat 3 ore cauzei noastre, fiind constienta ca lucreaza cu destinele oamenilor, cu sufletele lor, iar nu cu chei de 14.
Domnilor magistrati, permiteti-mi o sugestie: cumparati-va pantofi albastri, poate in asta sta magia! Nu exista nici castel, si nici pelerina, fara un strop de magie, nu-i asa?

Film cu baroni pătaţi care se cred invincibili