Cât costă să te reinventezi

 În trei zile, am văzut la Sulina un singur lipovean dintre cei cu barbă. Îngândurat ca un sfânt pictat, se plimba cu mâinile la spate, pe malul Dunării. Fără barcă, fără vâsle, fără un năvod în care să se zbată peşti, părea rătăcit, pierdut, în timp ce prin ambarcaţiunile cu motor ancorate la mal se vânturau tot felul de oameni cu alură de turişti, care „ofereau servicii”. Din vorbă în vorbă, aflam că niciunul dintre ei nu e localnic. Am mers ore în şir cu barca – la dus, la întors, în excursii cu grupul la Pădurea Letea sau la „Sfântul Gheorghe” – şi oamenii aceia vorbeau ca la televizor, tot despre Băsescu şi Ponta! Iar mie îmi plângea inima după o poveste... de Deltă, de Dunăre albastră! Prestatorii de servicii însă erau dintre cei care se uitau la noi ca la un teanc de bancnote: „Cât să le cer eu ăstora ca să le arăt nişte nuferi?”.

 Respect dreptul oamenilor de a se adapta la intemperii, în fond asta înseamnă inteligenţă, nu-i aşa?! Dar mi se pare trist că până şi cele mai îndepărtate ţinuturi au fost invadate de oameni „reinventaţi”. E trist pentru locul în sine, este trist şi pentru ei, cei cei care se dau de trei ori peste cap, ca în poveştile lui Petre Ispirescu, pentru a trăi.

Din păcate, aceasta pare să fie noua modă: să te reinventezi, înstrăinându-te de tot ceea ce eşti, de tot ceea ce ai fost. Am senzaţia că tot mai mulţi oameni din jurul meu au devenit – sau e doar o chestiune de timp până o vor face – specialişti în dezvoltare personală. „Trebuie să-ţi depăşeşti limitele, să te afirmi, trebuie să te reinventezi!”, clamează ei. Şi au mare succes, pentru că prea mulţi oameni au uitat să-şi trăiască propria viaţă. Au uitat că au rădăcini, că au avut vise pe care le-au urmat cu sacrificiu, au uitat toată truda, au uitat preţul plătit şi, mai ales, au uitat să se bucure de ei, aşa cum au rezultat din toată această sumă. Au uitat să-şi spună răspicat: „Eşti ceea ce eşti, pentru că ai muncit să fii asta. Te-ai luat în serios în fiecare zi a vieţii tale, acum trebuie doar să adaugi prezentul la ceea ce eşti deja, nu e cazul să te reinventezi”.

Singurul lucru „de poveste” pe care l-a făcut barcagiul ce ne-a dus la „Sfântul Gheorghe”, a fost să ne „aranjeze” un prânz, la o familie de localnici, la care am ajuns trecând pe lângă două restaurante „fiţoase”. Am intrat în casă, trecând pe sub o boltă de viţă-de-vie, ne-am înghesuit într-un hol, la o masă prea mică, ne-am aşezat pe scaune nu tocmai confortabile, şi am mâncat „probabil cel mai bun borş de peşte” din Deltă.

Borşul acesta avea niscaiva secrete: peştele era prins de „capul familiei”, un bărbat de vreo 30 de ani, era gătit şi servit la masă de tânăra-i nevastă, blondă şi îmbujorată, cu un tremur extrem de firesc în glas şi, totuşi, foarte sigură pe ea. Femeia aceasta ne-a spus cuvintele magice: „Noi aşa ne-am pomenit în casa asta, cu turişti, de la bunică-mea încoace”. Oamenii aceştia au înţeles, deşi poate ei nu ştiu, că nu e nevoie să te reinventezi.

Am ieşit în drum. Pe drum era nisip. În faţă Dunărea, în stânga, valurile dantelate ale Mării Negre. În urmă, parfum rămas ascuns, de poveste, la care tânjeşti să revii.