Cele două Românii şi reinventarea „omului gras”

La sfârşitul lui 2004, când Adrian Năstase pierdea alegerile prezidenţiale în faţa lui raian Băsescu, una dintre explicaţiile găsite de fostul lider PSD la rezultatul dezastruos a fost polarizarea Românei în săraci şi bogaţi. A fost primul politician care a recunoscut deschis o realitate din ce în ce mai pregnant conturată după Revoluţie, anume, existenţa a două Românii. Una acelor mulţi, care trăiesc la limita subzistenţei, şi o alta, extrem de firavă numeric, dar care a reuşit să acapareze aproape în totalitate pârghiile de putere şi de bogăţie. O spunea asta cel mai performant premier al României de după 1990, dacă ar fi să judecăm după procentul de creştere în PIB, de altfel, un personaj care nu a pozat niciodată în sărac şi cinstit, ci dimpotrivă, şi-a etalat deschis casele de bugetar care aveau să-l aducă ani mai târziu în pragul sinuciderii.
Cel care i-a suflat mandatul de preşedinte şi a ţinut cu dinţii de putere timp de zece ani a venit, apoi, cu o altă teorie. Pe fondul crizei economice din 2008/2009, a început să amputeze din salariile şi pensiile bugetarilor. Nu cu propria-i mână, căci nu avea prerogative în acest sens, ci cu a lui Emil Boc, căruia pălăria de primar al Clujului pare să i se potrivească astăzi mai bine decât cea de executant fidel al ordinelor venite de la Cotroceni. Spre deosebire de Adrian Năstase, Băsescu a venit cu o altă parabolă, cea a „omului gras”, reprezentat de sectorul bugetar, care era cărat în spate cu eforturi considerabile de către „omul slab”, reprezentat de angajatul în mediul privat. Nu ştim cât de benefice au fost măsurile luate în anii de început ai crizei economice, însă cert este că România plăteşte şi acum, prin procese pierdute în instanţă, tăierile de salarii în rândul funcţionarilor publici. Mai mult, Traian Băsescu i-a plâns atât de milă „omului slab”, încât a majorat TVA-ul la cote insuportabile şi a introdus impozite – vezi celebrul forfetar – care a dus la închiderea a sute de mii de firme în decurs de doar câteva luni.
Astăzi, ne aflăm în faţa unui moment istoric, în care Româniile lui Năstase şi ale lui Băsescu se întâlnesc şi chiar convieţuiesc armonios sub guvernarea Olguţa-Dragnea-Grindeanu. Bogaţii au devenit şi mai bogaţi, iar omul gras ia proporţii greu de anticipat în urmă cu jumătate de an: salariile se dublează de la o lună la alta, pensionarii, studenţii şi elevii primesc gratuităţi peste gratuităţi, iar cei care trebuie să le plătească se descurcă aşa cum pot: mai cu o jumătate de normă în plus, mai cu o muncă la negru, cu ziua, mai cu fentarea Fiscului şi amânarea plăţii contribuţiilor sociale, aşa cum se practică de peste 25 de ani într-o ţară în care cei care produc sunt consideraţi din start infractori şi vaci bune de muls.
De parcă acest lucru nu ar fi de-ajuns, toată această sarabandă a creşterilor salariale, a acordării de tichete şi prime de vacanţă, norme de hrană şi stimulente pentru venitul la serviciu mai stârnesc şi nemulţumiri. Funcţionarii din administraţie încep să se simtă discriminaţi faţă de dascăli, asistentele faţă de medici şi primarul faţă de preşedintele ţării, că tot sunt aleşi pe sistem uninominal şi au aceeaşi reprezentativitate.
Nu ştim cât va mai curge din acest corn al abundenţei şi nici de unde va fi el alimentat. Mai nou, trezorierul-şef al României nu mai este nici ministrul de Finanţe, nici şeful BNR, care iese la rampă doar când i-o cer băncile străine, ci Lia Olguţa Vasilescu. Aceasta revoluţionează regulile economiei spunând că România poate fi întreţinută doar din contribuţiile sociale plătite de sectorul bugetar, ca într-un „Caritas” bazat pe creşteri salariale infinite. Semn că „omul gras” nici nu a murit, dar nici nu a învăţat nimic din lecţiile trecutului, ci se reinventează continuu...