Complici la hora populismului

Majorările salariale dictate pentru bugetari la începutul acestei săptămâni au reuşit să inflameze şi mai mult o clasă politică în care, de aproximativ un an, toată lumea se ceartă cu toată lumea, fără a găsi însă niciun vinovat. Toată lumea arată cu degetul spre Cabinetul Cioloş, uitându-se de faptul că acesta a fost învestit inclusiv cu votul PSD. „Nu este un cec în alb”, spuneau în urmă cu un an Dragnea & Compania, fără a recunoaşte, în fapt, că nu prea aveau alternativă. Tehnocraţii lui Cioloş reprezentau la acel moment colacul perfect de salvare pentru reprezentanţii unei clase politice perimate, în care PSD, PNL şi partidele satelit care gravitau în jurul acestora – UNPR, ALDE îşi depăşiseră demult limitele incompetenţei. Mai mult, venirea lui Cioloş şi a a echipei sale reprezentau soluţia de avarie găsită la strigătul înlăcrimat al străzii după dezastrul Colectiv, care cerea o nouă guvernare şi o nouă clasă politică.
A trecut un an de la tragedie, a trecut un an de guvernare tehnocrată şi ne-am întors, cum se spune, de unde am plecat. Lucru anticipat la acea vreme, câtă vreme nu am avut de-a face nici cu alegeri parlamentare anticipate, nici cu vreo guvernare aleasă din spuma mării. Parlamentul şi-a reluat apucăturile obişnuite în prag de alegeri – privilegii şi pomeni electorale fără număr -, iar miniştrii tehnocraţi demisionează pe capete, nu ca vreo recunoaştere a propriei incompetenţe, ci pentru a se înscrie pe listele diverselor partide pentru alegeri. Ce să ceri, de altfel, de la un guvern în care primul-ministru este împins de la spate de către preşedintele apolitic să îşi clarifice afinităţile faţă de un partid sau altul.
Recunosc, nu mi-am făcut prea multe iluzii în ce priveşte apolitismul nici în cazul lui Dacian Cioloş, nici în ce-l priveşte pe vicepremierul Dâncu, spre exemplu. Ştim cu toţii de unde provin şi cine i-a susţinut în aceste poziţii. Sociologul Dâncu nu cred că s-a rupt vreodată de aşa-numitul grup de la Cluj, care a făcut multă vreme cărţile în PSD, asta deşi rezultatele electorale nu-l recomandau, în vreme ce ascensiunea lui Dacian Cioloş este rezultatul susţinerii PDL, înghiţit ulterior de PNL, încă din vremurile în care acesta era secretar de stat la Agricultură, de unde a fost propus, mai apoi, comisar european. Astăzi, tehnocratul nu uită de unde a plecat, participând la şedinţele PNL, fiind propunerea liberalilor pentru un nou mandat de premier. Premierul Cioloş este pus însă într-o postură ingrată. Nu că ar fi ceva nou, ştiindu-i afinităţile politice. Este pus în situaţia de a respinge legea privind majorarea salariilor în Educaţie şi Sănătate, propusă acum de PSD şi ALDE, în condiţiile în care liberalii, chiar cu Tăriceanu în frunte, au acceptat acelaşi lucru în 2008. Diferenţa este că, acum, premierul anunţă atacarea legii la curtea Constituţională. De aici acuze de populism şi ipocrizie, în condiţiile în care nimeni nu a identificat şi resursele bugetare pentru aceste majorări care, odată devenite lege, cu greu vor mai putea fi evitate, chiar de către viitoarele Guverne.
Vă întrebaţi însă unde sunt populiştii? Din punctul subsemnatului de vedere, peste tot. Un Guvern care se vede obligat de cei care l-au învestit să ia nişte măsuri fanteziste are la dispoziţie instrumentul demisiei de onoare. Cât îi priveşte pe iniţiatori, multă vreme am crezut că aceştia fac legile după bunul plac şi sunt de capul lor în Parlament. Nimic mai fals! Cei pe care îi vedem ridicând mâna sunt ghidonaţi abil de grupuri de interese, găşti politice şi... sindicalişti. Iar dacă ar trebui să găsim adevăraţii complici la criza în care se zbate astăzi România, poate ar trebui să-i căutăm şi în această din urmă categorie, a unor lideri sindicali care se vând odată la patru ani pentru o creştere de salariu, fără să le mai pese că după ei vine potopul.