Dezinfectanţii – vârful aisbergului care scufundă sistemul de sănătate

Nici nu ştii dacă să te apuce entuziasmul sau râsul (expresie, desigur, a hazului de necaz) când vezi cu câtă emfază autorităţi însemnate şi o parte a presei tratează subiectul dezinfectanţilor descoperiţi/bănuiţi a fi diluaţi, deci ineficienţi. Pare că s-a descoperit dacă nu chiar, din nou, America, atunci, cel puţin, cauza principală pentru care treburile merg mai prost, pe zi ce trece, în sistemul de sănătate. Acest tip de manifestare reactivă şi disproporţionată nu poate să fie decât contraproductiv, împiedicând, cum bine semnalează o zicere populară, vederea întregii păduri din cauza unui singur copac.
În ultimul sfert de deceniu am fost martori (ba chiar cred că am devenit şi complici, prin lipsa protestelor şi exprimarea solidarităţii cu oamenii din sistem) şi la reducerea numărului de paturi, şi la cea a numărului de spitale, ori la criminala scădere a numărului de medici şi asistenţi medicali, dar şi la treptata creştere a preţului unor servicii medicale şi, îndeosebi, a medicamentelor, care au făcut respectivele servicii şi medicamente tot mai puţin accesibile unei mari părţi a populaţiei. Aşa cum şade bine unui regim de capitalism sălbatic, în aceeaşi perioadă de referinţă am asistat la o împărţire tot mai tranşantă a românilor în două categorii – cei îmbogăţiţi (în majoritatea cazurilor nu pe căi cinstite), care îşi tratează afecţiunile în spitale de lux din ţară sau străinătate, şi cei lăsaţi de izbelişte, pentru care a se îmbolnăvi devine aproape automat sinonim cu a fi condamnat la moarte.
Este strigător la cer că, în vreme ce, prin lege, domeniului sănătăţii ar trebui să i se acorde 6 la sută din PIB, acest lucru nu se întâmplă. Asta ca să nu mai spun că procentul respectiv este cu mult sub media pe care o alocă toate celelalte state din UE. Cheltuielile lunare ale statului român pentru sănătatea unui locuitor sunt de circa 27 euro, în vreme ce în Germania această sumă e de aproape 10 ori mai mare!!!
Încă de acum opt ani, un raport al unei comisii prezidenţiale conchidea, grav, că „sistemul de sănătate are disfuncţii majore, ce afectează populaţia”, recunoscându-se că starea de sănătate plasează România pe unul dintre ultimele locuri la nivelul UE (avem, de exemplu, speranţa de viaţă cea mai mică din Uniune...). În urmă cu patru ani, preşedintele unei importante organizaţii medicale mondiale semnala că sistemul de sănătate din ţara noastră este un mecanism autodistructiv. Iar în urmă cu doar câteva zile, comisarul european pentru politică regională, Corina Creţu, sublinia că sistemul de sănătate rămâne unul dintre sectoarele critice ale României. Rapoarte, declaraţii, semnale de alarmă. Şi? Şi atât!
Un studiu comparativ pe ultimii ani arată că au crescut: mortalitatea datorată cancerului, cea prin suicid, prevalenţa demenţei (de aproape 5 ori!), consumul de alcool, procentul obezilor, dar au scăzut cheltuielile pentru sănătate şi medicamente. Tablou sumbru, mai ales că nu se întrevăd perspective de schimbare.