Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă

Probabil dotat cu un specialist în relaţii publice foarte atent la mesaje & nuanţe, noul premier a încheiat un amplu interviu acordat Radio România cu o formulă foarte pe placul multor români, şi anume „Doamne ajută!”. Ceea ce m-a determinat a da titlul acestor rânduri, reluând o constatare plină de înţelepciune. La care aş mai adăuga o alta, ce ne atrage atenţia că „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii”...
Apelarea la divinitate în momentele mai dificile este o tradiţie. Care, fără probleme, poate fi continuată, dar, cu certitudine, ar trebui dublată de acţiunile necesare îndeplinirii dorinţei exprimate în spaţiul unei rugăciuni!
Interviul la care făceam trimitere ne dezvăluie un personaj din categoria cu care deja suntem obişnuiţi.
Printre specificităţile caracteristice acestei categorii se numără tragerea spuzei te propria turtă. Când anunţi că România va ajunge la finalul anului la circa 70 la sută din fondurile europene structurale absorbite, acum procentul fiind de aproximativ 60 la sută, în subconştient se şi formează ideea că respectiva creştere, substanţială într-un interval aşa scurt, e musai că se va datora noului executiv, de o competenţă şi un profesionalism care vor face ca totul să zbârnâie.
E de remarcat, apoi, o oarece contradicţie între vorbe şi fapte. Dacian Cioloş subliniază că „le cer miniştrilor...să comunice cu oamenii, dar doar atunci când au ceva de comunicat”. Cu siguranţă, el ar trebui să fie cel dintâi care să dea exemplu în acest sens, or diferite segmente media deja abundă de multe interviuri, declaraţii etc., care ar fi fost mai fireşti după o lună, după şase luni de guvernare, cu prilejul unor vacanţe. Altfel, se intră în coliziune cu ceea ce ar trebui să fie deviza acestei perioade, anume „fapte, nu vorbe”.
O altă observaţie se referă la risipirea timpului cu mărunţişuri – indiferent dacă lucrurile se întâmplă astfel în spaţiul declaraţiilor sau în cel al acţiunilor, dar mai grav fiind când ultimul este vizat. A da atâta importanţă comentariilor privind poza de grup a cabinetului şi a promite refacerea acestei poze pare a fi un soi de pieptănat al unei doamne în vârstă, în vreme ce ţara arde sau ceva pe aproape.
În rest, multe truisme, multe clişee, de genul „birocraţia e prea mare”, „e nevoie de dispozitive care să nu mai permită corupţia”, culminând cu „e important ca energia schimbării să se schimbe din energie de protest în energie de construcţie... schimbarea e un proces colectiv”. Nici absurdul nu lipseşte: a recunoaşte că Ministerul Consultărilor Publice nu e funcţional din prima zi pentru că nu are cadru legislativ şi nici aparat administrativ înseamnă a face concurenţă serioasă lui Eugen Ionesco ori Kafka...
Nu e de ajuns ca noul premier să-şi recunoască unul dintre defecte - „mi se întâmplă uneori să fiu prea rapid în decizii şi plătesc pentru grabă” -, cât, mai ales, să şi-l elimine. Cu atât mai mult cu cât de plătit, în asemenea cazuri, plătesc mulţi alţii, fără nicio vină!