Hora morţii de la „Elena Doamna“

Dragă cititorule,
Află că sunt sănătoasă, ceea ce îţi doresc şi ţie!

Şi chiar asta îmi doresc cel mai mult... ca lumea să fie sănătoasă la trup şi minte. Mă sperie orice apropiere de spitalele din oraşul în care trăiesc, poate şi pentru că, anul ăsta, mai mult decât în alte perioade ale vieţii mele, am aşteptat pe holurile lor. Sunt mizere şi deprimante, iar cei mai mulţi dintre cei ce muncesc acolo prind viaţă doar când îşi simt mai pline buzunarele largi. Altfel, sunt asemeni zidurilor între care se mişcă.

Însă nu despre experienţele mele în spitalele din Iaşi voi scrie astăzi, ci despre cazul de la Maternitatea „Elena Doamna“, al familiei Ciobanu, care de aproape o lună ţine prima pagină a ziarelor. Situaţia de acolo depăşeşte cu mult puterea de înţelegere a oricărui om care trece pe lângă poarta spitalului dintr-un centru universitar de secol XXI.

De la începutul lunii septembrie, o tânără femeie, Ioana Ciobanu, care aştepta să-şi strângă la piept copilul, vrea să ştie de ce visul ei, pe care l-a hrănit nouă luni, s-a stins. De aproape o lună, nimeni nu face niciun pas în faţă să-şi asume măcar o fărâmă din vină, deşi de la portar până la cel care a numit managerul spitalului toţi joacă în aceeaşi horă. Un dans al morţii, la care cei mai mulţi dintre noi asistăm pasiv, deşi pe fiecare dintre aceşti actori îi plătim din bani publici.

Cred că într-o ţară a bunului-simţ orice asistentă ori medic, care a consultat-o pe Ioana Ciobanu, ar trebui să se întrebe dacă locul chiar îi este într-un spital, unde viaţa pacientului are prioritate. Orice angajat al acelei instituţii, în loc să iasă în stradă pentru a susţine fotoliile calde ale şefilor, ar trebui să facă ceva pentru ca o altă femeie, care le plăteşte salariile din taxe şi impozite, să nu mai treacă prin iadul pe care îl traversează familia Ciobanu de aproape o lună.

Cred că într-o ţară a bunului-simţ managerul şi directorul medical, la unison, şi-ar fi prezentat demisia în câteva ore de la izbucnirea acestui scandal. În schimb, oamenii aceştia, care pentru mine nici nume nu mai au, ţin de scaune şi funcţii cu o nesimţire ruşinoasă.

Mai cred că într-o ţară normală, cei care au numit şefii spitalului ar fi făcut toate demersurile pentru schimbarea lor din funcţie, deoarece un asemenea scandal este o pată de neşters pe obrazul unei instituţii şi aşa fragile.

În schimb, de aproape o lună, toată lumea aşteaptă rapoarte, expertize şi verificări pentru aparate şi oameni. Se înfiinţează comisii de anchetă, vin miniştri şi secretari de stat, se fac promisiuni că „vinovaţii vor plăti“ şi... cam atât!

Până acum nimic, doar durerea unei familii care a avut curajul să iasă în stradă şi să vorbească despre calvarul suportat într-un spital de secol XXI, în care, cel mai probabil, aparatul va fi vinovat! Însă chiar şi aparatul are în spate oameni cu nume şi prenume!