În numele Europei

Am auzit des, în această perioadă, discursuri prin care se face apel la unitate. De ziua Marii Unirii, aflăm că nu mai avem două Românii, aşa cum ne spunea Adrian Năstase prin 2004, una a baronilor locali şi una a săracilor şi a asistaţilor social. Acum avem trei. Statul social este pus de sociologul Dâncu în plan secund, accentul fiind pus pe românii rămaşi în ţară, cei din apropierea imediată a graniţelor şi din Diaspora. Mai mult, am auzit de la tribuna oficială mesaje unioniste, nu doar spiritual, ci şi teritorial.
Ca pălmaş la gazetă, îmi aduc aminte de eforturile şi lobby-ul insistent pe care România le-a făcut, la începutul anilor 2000, pentru ridicarea vizelor în Europa. Mai apoi, George Bush Jr. a adus curcubeul NATO la Bucureşti, unii înfierând de pe atunci „tainul” pe care Guvernul Năstase l-ar plăti ba americanilor, ba diverşilor lideri europeni, pentru acceptarea sub umbrela euro-atlantică.
Steguleţele roşii de pe „Justiţie” sau „Agricultură” au fost eliminate cu alte sacrificii, pentru ca în 2007 un preşedinte să poată bea şampanie direct din sticlă în Piaţa Revoluţiei, iar un premier să lipească România pe harta din turtă dulce a Uniunii Europene.
Astăzi, România găzduieşte la Deveselu un scut american antirachetă şi primeşte cu braţele deschise armament de peste Ocean, ignorând un vecin răsăritean care nu ne mai ameninţă voalat, cum o făcea cu doar câţiva ani în urmă, ci făţiş, cu fluturarea rachetelor balistice. Despre beneficiile acestor facilităţi şi „tainul” aferent nu mai vorbeşte nimeni. Probabil că vor ieşi singure la iveală, odată cu judecata istoriei.
Estimp, în inima Uniunii Europene, la Bruxelles, armata patrulează pe străzi ca în vreme de război, iar Parisul încă îl mai caută pe creierul atentatelor sângeroase de acum câteva săptămâni. State precum Germania sau Austria nu mai fac faţă valului de refugiaţi sirieni, în vreme ce alte milioane bat la porţile Greciei, Italiei şi Macedoniei.
Cu un sfert de secol în urmă, Zidul Berlinului era dărâmat, ipostaza pupăturii ruseşti dintre Gorbaciov şi Honecker rămânând imortalizată ca unul dintre cele mai vii simboluri ale reunificării Europei. Astăzi, din nefericire, pe bătrânul continent reapar gardurile. Din beton sau din sârmă ghimpată, la graniţe, între religii şi între mentalităţi. Fundamentalismul islamic este combătut cu extremismul german sau olandez, iar iredentismul, fie el maghiar, ex-iugoslav sau ucrainean, e încurajat ca politică de stat.
Ca român, simt că valorile liberei circulaţii şi ale toleranţei, pilonii de bază ai Uniunii Europene, se prăbuşesc înainte de a beneficia în vreun fel de ele.
Aşadar, în numele Europei, stau şi mă întreb: de ce durează atât ca birocraţii de la Bruxelles să ia nişte decizii? Oare morţii de la Paris, de la metroul londonez sau din Gara Atocha nu sunt de ajuns? E nevoie de alţii în Secuime sau la Bucureşti? Sau discursurile publice sunt doar o mare păcăleală, aşteptându-se un pretext pentru nişte hotărâri demult tranşate prin cancelariile europene?