Loredana şi mistreţii. După 25 de ani.

 Loredana s-a născut într-un noiembrie sumbru. Era în 1989 şi singura bucurie din casă era ea - fructul cu ochi mari, albaştri, al unei iubiri construite cu zbucium, în vremuri vitrege, cu sărăcie, şi frică, şi frig...

Nu cu mulţi ani în urmă, maică-sa plecase din sat să devină ţesătoare la Braşov. La 18 ani, muncea în trei schimburi la fabrică şi avea locul ei într-un cămin de nefamilişti. Valiza de carton de acasă devenise mica ei bibliotecă şi după o vreme, locul secret pentru scrisorile de dragoste de la omul pe care avea să-l urmeze, ca să înceapă o altă viaţă. Pe vremea aceea, la Braşov încă se mai găsea şampon. La Iaşi, cu nişte pile bune, puteai să găseşti şi niscaiva mâncare. Aşa că au ales Iaşul. Curând, au renunţat la slujbele din fabrică, şi-au făcut casă în satul natal şi au devenit fermieri.

Loredana a gângurit pe reintrarea în eter a Radioului Iaşi. Se striga „Libertate!”, iar părinţii ei ascultau „Deşteaptă-te, române!”. Se bucurau şi erau îngrijoraţi, în acelaşi timp, pentru că nu ştiau ce va fi. Loredana a crescut cu cântecele şi poveştile mamei şi s-a călit muncind pe lângă taică-său, de la care a luat oarece pragmatism. Familia lor s-a rotunjit cu alţi patru copii. Mergeau la şcoală, la biserică, la câmp, seara se adunau cu toţii în jurul mesei, râdeau de ce li s-a întâmplat, vorbeau serios despre mâine şi a doua zi o luau de la capăt.

Loredana a vrut să se facă învăţătoare, iar taică-său a muncit întreit la gândul că fata lui va fi „cineva” în sat şi ceilalţi copii îi vor urma exemplul. Numai că după ce a absolvit facultatea, Loredana şi-a dorit ceva mai mult. A făcut un master în asistenţă socială, sperând că acesta, adăugat la anii de voluntariat din timpul facultăţii, vor face posibil visul de a salva lumea, în felul ei. Nu a găsit nimic de lucru, timp de câteva luni, aşa că s-a hotărât: a devenit domnişoara învăţătoare într-un cătun uitat de lume, departe de satul în care ar fi fost atât de simplu să-l facă pe taică-său mândru.

Preda la clase simultane, vorbind zece minute pentru elevii de a II-a, zece pentru cei de-a IV-a şi tot aşa... La şcoală, ajungea după o jumătate de oră de mers cu autobuzul şi o alta de mers pe jos, uitându-se cu spaimă în stânga şi în dreapta, să nu iasă mistreţii din lanul de porumb! Geanta ei imensă ascundea DVD-uri, cărţi şi planşe colorate, uneori şi bomboane. Părinţii uşor aburiţi de alcool începuseră să nu înţeleagă de ce ţin plozii lor neapărat să meargă la şcoală... zilnic. Doar puteau să mai facă şi nişte treabă pe lângă casă! La serbări, se certau de la dimensiunile rolurilor atribuite copiilor. Atunci, Loredana îşi făcea drum la cancelarie şi timp să plângă, nevăzută.

Am auzit că există un post la o grădiniţă „de lux”, în oraş. Copii din familii bune, condiţii excelente, salariu decent, un „job” cu perspective. I-am spus Loredanei, iar ea zâmbit: „Nu, mulţumesc!”. M-a revoltat. Trebuie să ai mai mult curaj!, i-am zis. Te duci la interviu şi dacă îţi place, bine, dacă nu, mai cauţi! M-a oprit cu o privire fără îndoieli: „Nu las copiii ăştia! Ei chiar au nevoie de mine!”.

Cam asta s-a întâmplat cu românii în 25 de ani de la „revoluţie”: am sperat, am muncit, am vrut, dar lucrurile nu merg! Încă ne mai pândesc „mistreţii” din „lanuri”, inventăm metode de supravieţuire, frigul nu s-a împrietenit cu pensiile şi nici măcar cu salariile, frica ia de la un an la altul înfăţişări noi... Dar încă mai credem că putem schimba ceva, aici. Din păcate, văd din ce în ce mai puţine „Loredane”, în timp ce „mistreţi”...