Metehnele dreptei

Interesante mişcări de trupe s-au petrecut în ultima perioadă pe scena politică românească. Mai toate au avut la bază ieşirea de la guvernare a liberalilor, urzită de mult de păpuşarul şef de la Cotroceni şi văzută astăzi ca un motiv în plus pentru social-democraţi de a-şi impune, cu şanse reale, propriul candidat la preşedinţie. Această decizie a demonstrat încă odată, dacă mai era nevoie, că în România alianţele nu vor avea sorţi de izbândă, câtă vreme sunt constituite doar pentru anumite persoane sau pentru a lupta împotriva altora. O dovadă în acest sens a fost prestaţia lamentabilă a lui Crin Antonescu, un fost şef de partid care chiar a crezut că poate fi unicul prezidenţiabil liberal, după luna de zile cât i-a ţinut locul la Cotroceni suspendatului Băsescu, în 2012.

Protocolul USL nu ştiu să fi precizat undeva numele său pentru candidatura la funcţia supremă în stat, ci pe al preşedintelui PNL, oricare ar fi fost acela. Că Antonescu a luat multe decizii doar de capul său, este mai puţin important astăzi, când vorbim despre un fost candidat, un fost preşedinte de partid şi un fost şef al Senatului. A sperat până în ultimul moment că va avea câştig de faţă în faţa lui Klaus Iohannis, după ce tot el îl promovase ca vioara a doua în PNL. Nu a reuşit să ia însă decât jumătate din voturile acordate de colegii de partid sibianului, în cursa pentru Cotroceni. Poate că acesta este pasul pe care îl aşteptau liberalii de ceva vreme, poate că aceasta este ruptura de trecut de care aveau nevoie. După deceniile, de-acum, în care PNL a fost în umbra unor personaje precum Patriciu, Tăriceanu sau chiar Fenechiu, cu interesele economice deasupra intereselor de partid, Klaus Iohannis vine cu mai puţină charismă, dar cu o oarecare doză de încredere în rândul electoratului. Întrebarea este acum dacă va fi neamţul capabil să coaguleze în jurul său aşa-zisele partide şi partiduleţe de aşa-zis de dreapta. PDL, FC, PMP şi alte mişcări desprinse din siajul matrozului aflat la final de mandat nu par a avea nici ideologie şi nici măcar fler politic. Fiecare dintre acestea îşi caută doar un culcuş de vreme rea, un adăpost pentru vremurile grele ale Opoziţiei. Căci, la cum se comportă, nu prea se întrevăd speranţe pentru o revenire la guvernare. Sunt prea multe orgolii şi prea puţine resurse pentru câte guri de hrănit apar la vreme de campanie. Iar dacă la acestea mai punem şi alianţele „creştineşti” încropite între foştii combatanţi din alegerile trecute, atunci deznodământul alegerilor din toamnă nu este greu de previzionat.

Mai sunt însă vreo patru luni de aşteptare. Timp suficient pentru ca pe scena politică să se decidă odată cine e de dreapta şi cine e de stânga, cine susţine reducerea CAS şi cine nu, spre exemplu. Şi, cine ştie, poate chiar Traian Băsescu îşi va aduce aminte de vremurile când voia să adune sub umbrela PDL toate partidele din această zonă, pentru a avea, ca peste Ocean, două mari blocuri care se confruntă în alegeri. Că acum va trebui să facă aceste eforturi pentru altcineva, este o altă discuţie…