Ne vedem în 2023!

Mulţi îl luau în râs pe răposatul Nicolae Ceauşescu pentru ale sale cuvântări de la congrese şi măreţele „planuri cincinale”, în care economia românească duduia mai ceva ca pe vremea lui Tăriceanu, iar producţiile agricole la hectar depăşeau record după record. Multe dintre acele cifre erau umflate, însă, dacă îi întrebaţi pe cei care astăzi vă sunt părinţi ori bunici, vă vor spune că pe vremea aceea, adică acum vreo patru decenii, în România se mai şi construia câte ceva. Şi aveau dreptate. Nu punem la socoteală nici morţii de la Canal ori de prin catacombele Casei Poporului, sacrificaţi pe altarul unor investiţii megalomanice, dar care probabil că nu vor mai fi posibile niciodată în România. E de-ajuns să ne uităm la ritmul în care s-au ridicat cartiere întregi ale Iaşului în anii `80 şi la blocurile noi care au răsărit în oraş în anii de după revoluţie. De asemenea, aproape toată infrastructura medicală actuală a fost construită pe vremea împuşcatului, cu excepţia celor câteva clinici private şi a Institutului Regional de Oncologie, care a avut şi el propria epopee. Astfel, trebuie amintit că institutul care astăzi face cinste Iaşului a fost ridicat tot după vreo 15 ani de dispute, fiind gândit iniţial ca spital de urgenţe, după care i s-a schimbat destinaţia.
Astăzi, Iaşul este din nou în fierbere. Se împlinesc exact zece ani de când un fost ministru liberal al Sănătăţii, Eugen Nicolaescu, anunţa construirea a opt spitale regionale de urgenţă la nivel naţional, câte unul pentru fiecare regiune de dezvoltare. După ani în şir în care autorităţile locale au mutat această investiţie de la Ana la Caiafa, adică din Dancu la Miroslava şi din Copou în Păcurari, Spitalul Regional s-a oprit în Moara de Vânt. Undeva prin Tătăraşi, unde singurul punct de reper este deocamdată Aeroportul, fără drum de acces şi fără niciun alt gen de infrastructură pe teren.
Dar, este totuşi un motiv de mândrie şi de pelerinaj, în care, de la primar, la şefii judeţului şi de la miniştri la secretari de stat, se plimbă mândri prin colbul Tătăraşiului, pozându-se cu degetul pe hărţi şi planşe frumos colorate. Când au fost întrebaţi însă despre termenele de finalizare, răspunsul a fost unul cât se poate de precis: în 2023!
Adică nu peste doi ani, nu peste cinci, că tot vorbeam de cincinalul lui Ceauşescu!
Întrebarea subsemnatului este însă una generală, care se adresează nu doar autorităţilor locale, ci şi parlamentarilor şi miniştrilor: nu e cam mult, totuşi, pentru construirea unui spital nou în România? Nu vorbim totuşi nici despre Marele Zid Chinezesc, nici despre vreo piramidă sau altă construcţie savantă. E vorba, în cele din urmă, de un spital care va avea sub 800 de paturi, faţă de cele o mie anunţate în proiectul iniţial.
Se vede însă că pentru guvernanţii noştri nimic nu e prea mult. Iar acest lucru este specificat chiar de noul premierul Grindeanu, în opinia căruia proiectele mari trebuie să transceadă ciclul electoral. Cu alte cuvinte, dacă doriţi să nu mai aveţi bătaie de cap şi să nu mai daţi niciun fel de socoteală electoratului, stabiliţi-vă termene generice pentru proiectele în lucru. Astfel, o stradă să fie asfaltată în cinci ani, un cămin cultural să fie reabilitat în şase, iar un spital să fie construit în şapte ani. O fi acesta modul prin care unii să îşi acopere încă de pe acum neputinţa? Nu ar fi mai simplu oare să încercăm simplificarea procedurilor birocratice, să urgentăm puţin licitaţiile publice şi elaborarea de documentaţii? Chiar este nevoie de trei mandate pentru un construirea unui spital?
Să fim totuşi optimişti şi să ne pregătim de tăierile de panglici...