Părinţi & copii sau copii versus părinţi?

Am pornit în scrierea acestor rânduri plecând de la două puncte. Mai întâi, de la acela constituit dintr-o afirmaţie găsită pe internet, afirmaţie cu care sunt pe de-a întregul de acord, şi anume că „rostul copiilor pe lumea asta nu e să- şi judece părinţii, după cum rostul părinţilor nu e să le ceară (impună, a ş supralicita eu) copiilor să trăiască a şa cum cred ei că e bine”.
Cel de al doilea punct de plecare a fost generat de constatarea, în câteva cazuri concrete, că, cel puţin prima parte a afirmaţiei de mai sus este vehement contestată de către unii copii, care, din păcate, nu se manifestă doar ca „acuzatori”, ci îşi arogă şi dreptul (?) de a se considera, în acela şi timp, ca judecători, emiţând sentinţe, dar şi ca executori, făcând tot ce le stă în putinţă pentru a materializa amintitele sentinţe.
Doamna X, de peste 60 de ani, din Capitală, rămasă văduvă de mai multă vreme, păstrând o amintire frumoasă celui care i-a fost pereche, ar dori, totul şi, să scape, măcar parţial, de greaua povară a singurătăţii, refăcându-şi viaţa. Fiul ei i-a interzis categoric să-şi îndeplinească dorinţa. Domnul Y, de peste 80 de ani, de prin apropierea Iaşului, rămas şi el văduv de ceva timp, simte nevoia de a avea alături dacă nu un suflet, atunci, cel puţin pe cineva care să-l ajute la o asemenea vârstă. Copiii nici nu vor să audă de aşa ceva. Doamna Z, din Iaşi, a trăit, câteva luni, o adevărată dramă, întrucât copilul pe care îl crescuse (cu nespus de multă muncă, sacrificii şi chiar umilinţe) a întrerupt comunicarea cu părinţii săi, pe care parcă îi socotea vinovaţi de a nu-i fi oferit decât condiţii decente, modeste, pe măsura posibilităţilor lor, asta din momentul în care descoperise printre colegii săi lumea celor avuţi...
După cum notam în urmă cu nu multă vreme, o maladie care ar putea duce la apocalipsă este cea denumită de speciali şti anomie, care se manifestă, într-un plan, prin absenţa respectului pentru legi şi reguli specifice societăţii (de subliniat că, în cazuri grave, această maladie este expresie a unui dezechilibru psihopatic!). Firesc, într-un anume fel, anomia psihică (manifestată prin frustrare, înstrăinare, alienare) afectează îndeosebi persoanele mai fragile lăuntric, mai puţin formate, ca să nu spun mai puţin mature, cum ar fi, spre exemplu, cele aflate la adolescenţă sau tinereţe. După cum susţin speciali ştii în domeniu, în numeroase cazuri generaţia tânără nu reuşeşte să găsească o cale de orientare, drept care se blochează în atitudini de refuz şi contestare.
Transferând subiectul în zona religiei, merită să amintesc spusele părintelui Cleopa, care atrăgea atenţia că, «dintre cele zece porunci, numai una este cu făgăduinţă, cea de a cincea: cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ». Tot în zona scrierilor religioase aflăm că „neascultarea de părinţi este un păcat, căci ruptura dintre copii şi părinţi... este o urmare a împuţinării credinţei şi a răcirii dragostei”.
Cred, cu sinceritate, că normalitatea este constituită din binomul „părinţi şi copii”, iar nu din războiul exprimat prin „copii versus părinţi” (sau invers). Pentru o asemenea normalitate, e suficient să credem şi să aplicăm principiul, desprins din John Stuart Mill, conform căruia „libertatea mea se sfârşeşte unde începe libertatea celuilalt”!