Pe când şi în România ex-preşedinţii-infractori vor intra la răcoare?

Sâmbătă, mai multe sute de mii de turci, probabil având plajele ocupate de către turiştii străini şi neavând altceva mai bun de făcut, s-au apucat să defileze prin Ankara, Istanbul, Izmir etc., pentru a marca un an de la ceea ce este numit o tentativă de lovitură de stat,– eveniment considerat de către unii analişti şi jurnalişti drept o „făcătură”, menită a-i conferi argumente preşedintelui Erdogan pentru a cere, ulterior şi obţine, mai multă putere. Dacă în Turcia e democraţie, înseamnă că eu sunt astronaut; problema constă însă nu doar în aceea că Erdogan a fost încurajat şi susţinut de către lideri europeni şi ai UE, dar şi că Turcia bate tot mai insistent - şi condiţionat! - la porţile Uniunii Europene, în care, dacă ar fi să intre, ar infesta-o cu asemenea manifestări totalitariste.
Schimbând registrul, dar rămânând în zona preşedinţilor unor ţări, merită să ne amintim de o carte apărută acum opt ani, intitulată „Acuzarea şefilor de stat”, care, citez, indica o „creştere meteoritică a proceselor liderilor-seniori (incluzând şi premieri, n.m.,D.O.), din 1990 încoace, contabilizând nu mai puţin de 67 de foşti şefi de stat sau guvern care fuseseră judecaţi sau erau în curs de judecare, unii dintre ei pentru încălcări grave ale drepturilor omului sau infracţiuni financiare. Celor pomeniţi în cartea menţionată li s-au adăugat, între timp, Hosni Mubarak, ex-preşedinte al Egiptului, şi omologii săi din Sierra Leone - Charles Taylor, Argentina - Jorge Videla, Irak - Saddam Hussein, Peru – Alberto Fujimori, Etiopia – Mengistu Haile Mariam, Filipine - Joseph Estrada.
Printre cazurile de dată mai recentă, aş rememora că fostul preşedinte al Israelulului, Moshe Katsav, a fost condamnat la şapte ani de puşcărie pentru violuri şi hărţuire sexuală, că ex-preşedintele francez Jaques Chirac a primit doi ani de închisoare (mă rog, cu suspendare...), că preşedinta Coreei de Sud, Park Geun-Hye, după demiterea sa de Parlament (iată că se poate!), a fost pusă sub acuzare şi încarcerată, acuzată de corupţie. Foarte de curând, e drept, în primă instanţă, fostul preşedinte brazilian, Lula da Silva, a fost condamnat la 9 ani de puşcărie, pentru corupţie şi spălare de bani, iar ex-preşedintele peruan Ollanta Humala şi soţia lui au primit 18 luni pentru spălare de bani în perioada campaniei electorale.
În România, la acest capitol e linişte. Deşi ar fi motive temeinice să nu fie. Cel puţin doi dintre foştii locatari de la Cotroceni au o adevărată armată de schelete prin dulapuri, începând cu victimele din decembrie 1989, continuând cu cele întâmplate pe la mineriade, vânzarea flotei, dar şi infracţiuni din zona găinăriilor, aşa cum le şade bine unor personaje ajunse în suprema demnitate într-un stat. Şi unii foşti sau actuali preşedinţi de formaţiuni politice stau liniştiţi. Sau au fost condamnaţi cu suspendare, sau primesc NUP-uri în serie, ştiu prietenii de ce.
Cert este că, în asemenea circumstanţe, România pare a adopta, mai degrabă, modelul turcesc de „democraţie”. Ceea ce s-ar putea să aibă nişte urmări de care degeaba ne vom mira sau indigna atunci – va fi prea târziu!