Rămas bun, Olimpicule!

 

Când l-am cunoscut era un adolescent isteţ, cu mult umor şi dorinţă de viaţă. Venise echipat cu tot ceea ce trebuie pentru un experiment complet de chimie. Avea eprubete, tot felul de recipiente complicate, cilindri de sticlă şi substanţe care, puse în contact, au făcut mai mult decât un spectacol, sub bagheta lui Călin David, un elev ce purta, pe atunci, uniforma Colegiului „Costache Negruzzi”. A fost una dintre surprizele serii în care se lansase Clubul Olimpicilor IQ, primul, pe atunci, din ţară, care promova elevii cu rezultate excepţionale la concursurile de elită. Lui Călin îi plăcea mult chimia, voia să devină inginer, aşa cum a spus şi în discursul de la gala în care i-a fost decernat premiul de „Elevul anului 2012”.

Citeşte De ce nu ştiu copiii să se bucure?

Ne-a părut rău când a plecat să înveţe în străinătate, gândind că România îşi pierde prea uşor valorile, dar drumul pe care şi l-a ales îl ducea sigur către performanţă. Călin era student la Cambridge, universitate cu care puţine din lume pot concura. Era pentru că de ieri nu mai este şi nu pentru că n-ar fi meritat, ci pentru că inima lui a încetat să bată. Vestea a căzut ca un trăsnet peste comunitatea ieşeană care l-a cunoscut şi l-a admirat. Chimistul de la Cambridge a plecat să experimenteze o altă realitate în care fiecare ajunge, dar bine ar fi fost ca el s-o fi făcut mult mai târziu, după ce şi-ar fi dovedit, de mii de ori, valoarea.

Povestea lui Călin mi-a adus din nou în atenţie tinerii noştri talentaţi pe care uneori îi preţuim prea puţin. Vorbim mult prea puţin despre valoare şi excelenţă, dar stăm cu ochii aţintiţi pe ştirile de la ora 5 ori pe alte prostii care stârnesc scandaluri. Ne irosim mult prea multă energie în lupte de orgolii, în certuri banale cu familia ori cu cei despre care credem că suntem în competiţie. Nimic mai greşit decât competiţia. Fiecare ar trebui să-şi fie propriul coechipier şi să dea tot ceea ce este mai bun în el, să-şi urmeze cu sfinţenie misiunea şi să împartă cu cei din jur bucuria viselor împlinite. Abia atunci am putea spune că, într-adevăr, suntem pe drumul cel bun în ceea înseamnă construcţia unei societăţi în care fiecare să se simtă valoros şi în siguranţă. Vorbim prea puţin şi facem şi mai puţin în privinţa tinerilor performanţi, dar ei nu se supără. Îşi văd de ale lor şi nu se plâng niciodată. Pentru ei guvernele nu sunt nici rele, nici bune, doar sunt, iar ministerele la fel. Nu critică, nu urlă, nu ies în stradă, nu susţin cauze stupide şi nu bat cu pietre pe nimeni dintre cei care promit şi nu fac nimic (deşi ar merita). Bilanţurile, în care numără anual sute de medalii de aur şi argint la concursuri şi olimpiade internaţionale, sunt doar un motiv de a-şi reaminti de prieteniile legate în competiţiile internaţionale de elită.

Citeşte şi Despre oameni şi campanii

Îi iubim prea puţin pe oamenii de valoare, vorbim rareori despre ei şi mare păcat facem. Ignorăm cea mai valoroasă resursă a unei ţări – inteligenţa şi entuziasmul tinerilor şi dacă acum suntem unde suntem ne merităm soarta. În ţările unde modelele sunt apreciate PIB-ul este mai mare, educaţia nu este doar o noţiune abstractă, iar sănătatea la fel. Acolo oamenii au înţeles că performanţa şi respectul pentru cei care o fac sunt echivalentul unei vieţi civilizate şi frumoase. Mai avem de învăţat şi vă invit să vă întoarceţi privirile către tinerii valoroşi de lângă noi, să-i îmbrăţişăm şi să le mulţumim înainte ca ei să plece peste mări şi ţări sau lângă Îngeri. Rămas bun, Călin! Reverenţe, Olimpicule!

Maura ANGHEL