Riscăm prezentul şi viitorul prezumând că politicienii reprezintă creierul

Un coleg din presă, pentru care am toată simpatia, şi care, de regulă, se ocupă de cu totul alt domeniu decât cel politic, se lasă dus de val (precum foarte mulţi români în această perioadă, indiferent că sunt din media sau simpli cetăţeni) şi spune: „Am auzit un slogan cool tare – „vrem guvern fără politică”. Ca şi cum ai zice „vrem cap fără creier!”.
Fără să vrea, dar, mai ales, îmi permit să spun din păcate, fără să mediteze mai îndelung şi mai profund, colegul cu pricina pune semnul egal între politicieni şi creier, ba încă nu oricare creier, ci chiar cel al naţiunii noastre.
Ar putea avea dreptate. Dacă s-ar fi întâmplat ca, în ultimul sfert de secol, în pătura/clasa politică (tot mai consistentă cantitativ, dar nu şi calitativ) ar fi ajuns cei mai buni dintre cei buni. Înţelegând prin asta, în primul rând, cei înzestraţi cu un IQ mult peste medie, sau chiar de excepţie.
Dar, din nefericire, lucrurile sunt departe de a sta astfel. Câteodată, chiar dimpotrivă, constatăm, pendulând între amărăciune şi revoltă – deşi cea din urmă nu e întrutotul justificată, de vreme ce şi noi suntem complici, prin indiferenţă sau alegeri greşite, la starea de lucruri existentă. Aş da un singur exemplu, extrem de grăitor: o persoană a ajuns să fie propusă pentru înalta demnitate de ministru, în condiţiile în care afirmase nu doar că în familia sa nu există nici un biped, ci şi că în România se nasc tot mai puţin bipezi. În loc de alt comentariu, ar putea fi adăugat doar că, aproape sigur, dintre cei ne-bipezi se selectează politicienii...
Încă mai mult, ar fi nu doar dezirabil, ci chiar obligatoriu ca inteligenţa să fie însoţită de o alte calităţi esenţiale – onestitatea şi profesionalismul, rezultate remarcabile în domeniul fiecăruia de activitate. Hm... În locul celor trei atribute, realitatea ne demonstrează, în cele mai multe cazuri, că esenţialul criteriu de accedere în clasa politică se constituie din mărimea contului (rareori ajuns la dimensiuni uriaşe pe căi cinstite), din abilitatea de a se face util unor anumite persoane sau grupuri de interese care dictează selecţia şi promovarea şi din arta & ştiinţa de a promite totul atunci când e nevoie, dar de a face totul doar pentru ei înşişi şi cei cu care sunt conexaţi după trecerea campaniilor electorale şi a alegerilor.
Actualmente, societatea românească pare a fi împărţită în două tabere ireconciliabile:cei care vor depolitizarea, începând cu vârfurile structurilor (Guvern etc.), şi terminând cu administraţiile locale, şi cei care susţin că fără politicieni nu se poate. Ca în multe alte situaţii, nu se caută o cale de mijloc (fără ca aceasta să reprezinte un compromis major, condamnabil). Dacă, într-adevăr, clasa politică reprezintă „răul necesar”, fără de care societatea nu ar putea funcţiona, atunci de ce să nu luăm în calcul schimbarea acesteia din punct de vedere calitativ? Da, cu nici, un preţ, doar declarativ, pentru că, nu-i aşa, şi drumul spre iad e pavat cu cele mai, aparent, frumoase şi bune intenţii...