Se va instala normalitatea la Palatul Cotroceni?

În ultimii 26 de ani, în parcul reşedinţei prezindeţiale din Dealul Cotrocenilor, au existat şi s-au manifestat tot soiul de păsări. Cea mai lungă perioadă de timp, o cucuvea; apoi, ceea ce, pentru mulţi, părea a fi o mierlă, deturnată, destul de repede, într-un falset, apoi redusă la muţenie. A urmat o pupăză gălăgioasă şi agresivă. De aproape vreun an, ornitologii se chinuie să depisteze „marca” actualei înaripate, caracterizată prin tăceri îndelungate, bine făcute, şi prin triluri rare şi puţin convingătoare...
România, din păcate, a fost şi continuă să fie o excepţie, în rândul ţărilor din fostul lagăr socialist, şi la capitolul celor aleşi în prima funcţie din stat. În vreme ce în unele dintre acestea au acces la putere personalităţi marcante ale culturii şi/ori dizidenţei, precum Vaclav Havel, în Cehia, Lech Walesa, în Polonia, Jeliu Jelev, în Bulgaria, Joachim Gauck, în Germania, la noi au ajuns în fruntea statului un fost nomenclaturist comunist, un universitar în care mulţi îşi puneau speranţe, de care s-a ales repede praful, un ex-marinar şi, cel mai recent, un fost profesor de provincie, care, se pare, împărtăşeşte soarta universitarului amintit. Să nu fi existat apetenţa electoratului autohton pentru alte opţiuni?Răspunsul este nu, iar explicaţia situaţiei noastre constă, mai degrabă, prin lipsa de dorinţă a implicării unor personalităţi (dintre care multe, în mod regretabil, au preferat ipostaza de lachei ai preşedinţilor), dar, mai ales, prin sistemul construit de partide, prin aberanta şi contraproductiva dorinţă de a-şi impune doar proprii lideri, oricât de lipsiţi de calităţile necesare ar fi fost aceştia.
La dezamăgirea produsă în rândul populaţiei de către cei ajunşi la Palatul Cotroceni trebuie adăugată, ca un factor încă şi mai agravant, faptul că România a fost şi este lipsită de o voce puternică, una care să se reuşească a se impune îndeosebi în concertul european, unde, asta e situaţia, multe lucruri se tranşează prin relaţii personale, prietenii şi alianţe, chiar şi de conjunctură, sau prin forţa reprezentantului unei ţări, forţă mai mare decât a ţării sale...
Rândurile acestea sunt generate (şi) de recenta vizită prezidenţială în SUA, soldată cu primiri şi rezultate departe de aşteptările unui stat – şi nu oricare, ci declarat a fi unul dintre principalii parteneri strategici ai Washingtonului. E paradoxal că, în această ipostază, reprezentantul ţării noastre a fost întâmpinat cu mult mai puţin fast decât un predecesor al său din perioada în care România şi SUA făceau parte din lumi nu doar diferite, dar şi adversare.
Răspunsul la întrebarea din titlu nu este previzibil a fi dat, pozitiv, în viitorul apropiat. Din motivele mai sus menţionate, dar şi din multe altele, dintre care numeroase ţin de interese şi culise. Însă şi dintr-o Constituţie ce conferă puteri excesive funcţiei, în vreme ce ocupanţilor acesteia, fără excepţie, le este pălăria mult prea mare...