Societatea civilă este sublimă, dar...

Desigur, este evident că rândurile de astăzi se află, dintru început, sub semnul unui citat din Caragiale. În actul al treilea din piesa acestuia, „O scrisoare pierdută”, un personaj memorabil (inclusiv prin actualitatea sa incontestabilă), şi anume Caţavencu, rosteşte o replică la fel de memorabilă (inclusiv prin actualitatea sa, la fel de incontestabilă), în cuprinsul căreia afirmă că „Industria română este admirabilă, este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire”. Dar nu despre industria noastră şi starea ei de astăzi mi-am propus a scrie, ci doresc să transfer replica şi să o parafrazez, cu aplicare la un concept pe cât de invocat şi vehiculat, pe atât de inconsistent în realitate, dacă nu, în foarte multe momente, din păcate pentru noi toţi, pe atât de absent.
Mă refer la societatea civilă. Conform unor dicţionare, aceasta „este ansamblul formelor de organizare care asigură o solidaritate şi o capacitate de reacţie spontană a indivizilor şi a grupurilor de indivizi faţă de deciziile statului şi, mai în general, faţă de tot ce se petrece în viaţa de zi cu zi a ţării”. Alte surse definesc conceptul în discuţie fie ca „totalitatea organizaţiilor şi instituţiilor non-guvernamentale care exprimă interesele şi voinţa cetăţenilor”, fie drept „indivizii şi organizaţiile din societate independente de guvern”.
Făcând un pas mai departe, potrivit unor surse, se semnalează faptul că, „nu de puţine ori, politicienii şi oamenii de afaceri pun interesele de partid sau de afaceri înaintea intereselor populaţiei”, de unde şi concluzia, pe deplin logică, dar, mai ales, imperativă: „instituţiile societăţii civile sunt necesare...în special în ţările în care democraţia se construieşte”. Adică. spre exemplu, în România! În ţara noastră, unde partidele au ajuns extrem de puternice, acţionând, în multe situaţii, discreţionar, şi unde sindicatele mai există doar pe hârtie, societatea civilă ar putea (dar, mai ales, ar trebui!) să fie „actorul” care să se poată opune forţelor politice şi de afaceri (cu interese mai mult decât convergente). Iată, însă, că, după mai bine de un sfert de veac, în România, societatea civilă se situează tot sub semnul parafrazei din Caragiale. Teoretic, în ţara noastră există peste 70.000 de ONG-uri. O adevărată forţă, s-ar zice, nu? În practică, lucrurile nu stau deloc bine.
Ca mulţi dintre noi, am un cont pe o reţea de socializare. Şi am fost, din când în când, inclus/înscris în câte un grup. Ceea ce mă onorează, dar îmi generează şi aşteptări! Cum este cazul cel mai recent, cu grupul denumit „Iaşi – societatea civilă” (care are, deja, aproape 500 de membri). Am parcurs, rapid, postările de aici. Şi, regret, aşteptările nu mi-au fost confirmate: ştiri reluate din presă, imagini „cuminţi”, multe anunţuri (inclusiv de vânzări!).
Sunt dispus să fiu o prezenţă concretă şi combativă în cadrul acestui grup. Dar nu doresc să fiu o voce singulară. Membrii societăţii civile, mai mult sau mai puţin organizaţi, în spaţiul real sau cel virtual, trebuie să fie activi, re-activi şi pro-activi, consecvenţi crezului că „numai împreună vom reuşi”! Aşadar, încă mai aştept...