Tragedia e tragedie doar când ne loveşte pe noi

Ecourile celor întâmplate la finalul săptămânii trecute, într-un club din Bucureşti, unde un incendiu s-a soldat cu aproape 30 de morţi şi circa 200 de răniţi, încă nu s-au stins, dar, inevitabil, se va întâmpla şi asta, un alt eveniment urmând să ţină capul de afiş al preocupărilor mass media, ca şi al postărilor şi comentariilor de pe reţelele de socializare.
Din păcate, aproape se poate paria pe amânarea sau „uitarea” luării unor măsuri care să descurajeze tranşant factorii favorizanţi şi să împiedice ca ceva de acest fel să mai aibă loc vreodată.
Aproape la fel de sigur, se va găsi un acar Păun, care, demonstrativ, va fi fi pus să plătească (şi material, dar şi prin privarea de libertate) preţul tragediei. Deşi, în paranteză fie spus, nimeni şi nimic nu poate repara, în nici un fel, drama familiilor îndoliate, trecerea nedreaptă în eternitate a unor oameni.
Explicaţia acestei nocive – şi, drept circumstanţă agravantă - stări de lucruri nu este una foarte complicată. O tragedie este percepută la întreaga ei dimensiune şi poate fi trăită în toate ipostazele sale doar atunci când ne afectează direct şi personal. Altfel, în ciuda unor decizii (precum cea a Guvernului, de decretare a trei zile de doliu naţional), declaraţii sau comentarii mai mult formale, totul pare a se petrece departe, după un zid foarte sigur, care ne face să credem că nouă nu ni se poate întâmpla aşa ceva.
În asemenea condiţii, constatăm, cu amărăciune, că somnul raţiunii nu doar naşte monştri, ci şi permite bunul trai al celor deja existenţi. Un senator ieşean sugerează, din punctul meu de vedere cu realism şi bun simţ, interzicerea unor elemente (artificii etc.) care pot provoca incendii. Imediat se găseşte cineva să protesteze, „argumentând” că este de-a dreptul de neimaginat desfăşurarea unei ceremonii (precum o nuntă) fără aşa ceva; ca şi cum, în trecut, nu aşa se întâmpla, iar toţi participanţii nu doar că se simţeau bine, dar mai şi trăiau până la adânci bătrâneţi. Apoi, rămâi de-a dreptul interzis când afli că un canal de televiziune evidenţiază nu tragedia, cauzele ei şi necesitatea împiedicării recidivelor, ci faptul că urmaşii unor victime au beneficiat de nu ştiu ce ajutor;după care te simţi pur şi simplu stupefiat luând cunoştinţă de declaraţia unui politician (de mâna a 14-a, de altfel, dornic să se bage în seamă), care afirmă că doliul naţional nu e justificat. Alţii vin să susţină că nu e necesară controlarea sau închiderea cluburilor, pentru că, nu-i aşa?, viaţa merge înainte. Da, dar din păcate, doar pentru unii...
Realitatea constă în aceea că întreg sistemul e bolnav, bazându-se fie pe coruptibilitatea, fie pe lipsa de implicare a celor puşi (şi, mai ales, plătiţi, uneori revoltător de bine) să aibă grijă de un domeniu sau altul. Iar schimbarea unei asemenea realităţi nu pare a fi posibilă prea curând...