Trăiască leuşteanul!

 Noi, românii, suntem foarte inventivi şi tare-mi place când redescoperim apa caldă, roata olarului, opinca, glodul sau cine mai ştie ce. După ce ani buni a rămas doar un costum folosit în spectacole sau pe la serbări, de către copii, iată că ia românească a prins din nou la public şi este bine aşa. A devenit chiar obiect vestimentar de top şi brand de ţară şi bine le face tuturor celor care o azvârliseră într-un colţ de şifonier. Alţii ar spune, plastic, că au aşezat-o cu grijă în lada cu zestre. Să nu-i credeţi, caută doar scuze.
La fel s-a întâmplat şi cu mâncarea bună de prin grădini ori scoasă din cuhniile gospodinelor. De produsele locale vorbesc (şi tradiţionale la modul general), care încep să ocupe spaţii tot mai largi pe tarabe. Pentru ca minunea să fie posibilă a fost nevoie de celebrele E-uri, de magazinele mari care au umplut rafturile cu mărfuri fără gust şi făcute doar din chimicale, de tot felul de alimente care mai mult au dăunat sănătăţii decât au ajutat. Asta îmi aminteşte de marea liberalizare a comerţului de după 1990, când Iaşul era plin de cafea şi ojă din Polonia, de scrumbii şi maşini de făcut bulion aduse de la Chişinău, de gume Turbo de prin Turcia cărate, alături de blugii vânduţi la Consignaţia. Tot, dar absolut tot ce venea de peste graniţă era mai bun decât ce era la noi, atitudine cumva explicabilă după anii în care alimentările erau mai mult goale.
Tendinţele s-au păstrat pe măsură ce vremea a trecut, doar că personajele au fost altele. Au apărut prafurile vândute pe post de creme sau frişcă, amidonul amestecat cu apă şi oferit drept mâncare fără calorii numai bună pentru doamnele aflate la dietă, salamurile pline de şorici şi orice altceva decât carne, sucurile cleioase, băuturile făcute din pastile şi lăudate drept naturale. Zarzavaturile şi legumele neaoşe au căzut în derizoriu, găinile din curte erau deja bombe calorice, la fel ca şi porcul de Crăciun. Tot ce provenea din gospodăriile locale clasice mirosea urât, era plin de glod şi nu dădea deloc bine să fie pus pe masă. Dar uită că Mendeleev a mai avut încă o dată dreptate – nimic nu s-a pierdut, ci s-a transformat.
După ce alergiile alimentare au început să umple spitalele, după ce au apărut tot felul de intoleranţe care le-au dat insomnii părinţilor copiilor bolnavi şi bătăi de cap medicilor pediatri ne-am reîntors, smeriţi, în grădina de legume. Bucatele gospodinelor pricepute parcă aveau deodată alt gust, sarea grunjoasă şi-a recăpătat locul pe masă, pâinea neagră, aia din făină adevărată nu plină de caramel, a început să fie tot mai apreciată, la fel ca şi borşul de putină, brânza de oi şi alte bunătăţi cu care bunicii noştri au crescut mari şi fără probleme nutriţionale.
Produsele locale au fost readuse în prim-plan şi bine ar fi să nu mai fie scoase niciodată de pe firmament. Autorităţile le-au deschis şi pieţe (nu contează că printre lăptari mai sunt şi comercianţi de brăţări, bine este că găsim marfă sănătoasă), îi plimbă peste tot, le creează poveşti şi branduri şi pare-se că au înţeles, în ultimul ceas, că este nevoie de susţinere pentru economia locală dacă vrem creştere, altfel ne vom cheltui banii tot pe mâncarea străinilor plină de conservaţi, aditivi şi chimicale care ne dau sănătatea peste cap. Leurda, leuşteanul, gogoşarii, iaurtul, brânza şi multe alte daruri ale pământului şi gospodăriilor ţărăneşti au devenit, cu greu şi nu peste noapte, mărfuri lăudate, alături de multe altele, şi parcă repetă mereu sfatul lui Hipocrat – „Fie ca mâncarea să-ţi fie medicament”.