Uite, gândăcei!

Dragă cititorule,
Află că sunt sănătoasă, ceea ce îţi doresc şi ţie!

E strigătul de uimire şi de bucurie al unui băieţel ieşit cu mama în parc, un semnal care m-a făcut să zâmbesc. L-am văzut pe copil în fuga mea spre birou. Stătea aplecat şi concentrat într-o poziţie de explorator al lumii. Se uita atent la nişte pietre, printre care au apărut greoi „gândăceii“ şi apoi, instantaneu, uimirea sa...

Câţi dintre noi mai deschidem ochii şi privim cu adevărat lumea, fără să o judecăm şi să o raportăm la credinţele noastre? Doar să o privim, să ne minunăm de taina în care trăim asemeni unor copii, pentru că ei ne arată că totul este aici şi acum. Nu ieri, când căutam lucruri rătăcite, şi nici mâine, când vom fi într-un alt oraş cu o altă istorie.

Este aici şi acum când tu citeşti povestea lui Pawel, un tânăr din Polonia, care la 13 ani şi-a pierdut vederea în 24 de ore. Rămas în întuneric, copilul nu şi-a abandonat visele. A urmat o şcoală specială din Norvegia, unde şi-a dezvoltat o pasiune pentru sport. A urcat pe doi dintre cei mai înalţi munţi ai lumii, face ski, iar de trei ani practică golf. El, pentru mine, este confirmarea că atunci când rămâi fără 80% din informaţia despre lumea în care trăieşti, găseşti resurse să valorifici celelalte simţuri şi să te adaptezi la noua ta existenţă. Să-ţi deschizi propria firmă, să călătoreşti şi să cunoşti lumea, chiar dacă, acolo sus, în avion, nu poţi vedea lumina roz a răsăritului, dar poţi simţi căldura razelor care te anunţă că începe o nouă zi.

Pawel nu este singurul om special pe care l-am întâlnit în ultimele săptămâni. Alexandra are 13 ani şi a adunat până acum peste 100 de medalii la competiţii de alergare din toată ţara. De cele mai multe ori alergă pentru cauze umanitare, pentru a-i ajuta pe alţi copii să meargă la şcoală sau să facă sport. Sare în ajutorul cauzelor în care crede, deşi e doar un copil rămas recent fără tată, iar mama îi este bolnavă: „Familia m-a învăţat să împart şi cu alţii. Eu sunt un copil norocos pentru că trăiesc într-o familie bogată sufleteşte, nu neapărat material. În lumea noastră frumoasă lipseşte foarte mult dragostea faţă de cel apropiat. Nu cred că lumea se poate schimba pocnind din degete, ci trebuie să fim cu toţii mai buni“. ştiţi ce simţi când vorbeşti cu un copil care îţi spune lucrurile astea? Sfială. Ruşine pentru că tu, în lumea aste pe care ţi-o complici singur, uiţi să priveşti în jur, să mulţumeşti pentru ce ai şi să dai din ceea ce eşti.

Nu scriu toate astea pentru că vreau să te simţi jenat că tu, din comoditate, nu ai mai alerga nici după tramvai, ci pentru că aceşti tineri ne arată că se poate să fim mai bun cu lumea în care trăim şi mai perseverenţi în căutarea pasiunilor noastre.

Recent am primit în dar o imagine cu un răsărit de soare. Era cel pe care îl ratasem fiind prinsă în faţa monitorului de sticlă. După întâlnirea cu Pawel mi-am propus să nu mai ratez niciun răsărit şi să mă minunez şi eu asemeni băieţelului la vederea gândăceilor, şi a florilor, şi a soarelui!

Ro/mânia între oi şi elefanţi