„În neonatologie nu poţi greşi de două ori”

Prof. Maria Stamatin, este considerată unul dintre cei mai apreciaţi neonatologi din România, care a salvat mii de copii născuţi prematur. Medicul care a pus bazele dezvoltării neonatologiei ieşene rememorează drumul spre medicină, modul în care, în cei aproape 40 de ani de carieră, şi-a câştigat statutul de „înger păzitor” şi mamă pentru toţi copiii care i-au trecut prin mâini 

- Aveţi în spate o carieră impresionantă, de aproape patru decenii de activitate. Vă mai aduceţi aminte primii paşi pe care i-aţi făcut în acest domeniu?
- În anul 1979 am terminat Facultatea de Pediatrie la UMF Iaşi, fiind penultima promoţie la această facultate. Am venit din Ardeal, căci iniţial am dat la Cluj şi am picat prima sub linie, apoi am încercat la Iaşi, unde am picat tot sub linie. Erau atunci câte 14 pe loc, concursul era concurs. Am reuşit la a doua încercare. Trei ani am făcut stagiatura la Spitalul „Sf. Maria” şi stagii de obstetrică la Maternitatea de la Spitalul „C.I. Parhon” şi îmi aduc aminte că profesorii mă certau să învăţ. că voi merge la ţară şi voi asista la naşteri. Eu nu mă gândeam că voi asista la naşteri pentru că eram pediatru, însă vorbele lor s-au adeverit, pentru că ultimele şase luni de stagiu le-am făcut la Dispensarul din Plugari, la 67 de km de Iaşi. Au şase luni foarte grele, majoritatea timpului am locuit acolo, teorie ştiam foarte multă, însă practică nimic şi aşa am ajuns să învăţ de la asistente. Şi astăzi le spun studenţilor şi rezidenţilor mei că nu este o ruşine să înveţi de la o asistentă. După Plugari am ajuns la Dispensarul din comuna Dolheşti, unde nu era medic şi a fost foarte greu, pentru că am luat totul de la zero. La sfârşitul anului m-am îmbolnăvit, am făcut o pleurezie, după care, în următorii ani, m-am transferat la Dispensarul din Ţigănaşi, care să spunem că era mi aproape de Iaşi, unde, la fel, am luat-o de la capăt. Am organizat acolo un serviciu de pediatrie şi făceam mult teren. Mergem din casă în casă, căci erau mulţi copii care proveneau din familii sărace şi trebuia să le ofer acestora formule de lapte, pentru că nu toate mamele puteau să alăpteze.

- Cât de mult v-a ajutat experienţa din dispensarele rurale când aţi ajuns în Iaşi?
- Vreau să vă spun că am ajuns apoi la dispensarul din cartierul Dacia, unde erau 300 de copii de 0-1 ani şi acolo aveam cam 80 de consultaţii pe zi, plus terenul pe care îl făceam. Peste tot pe unde am lucrat, am plecat de la ideea că omul sfinţeşte locul. În mediul rural, acei oameni au mai mare nevoie de asistenţă medicală şi dacă tu nu respecţi comunitatea respectivă, nici ei nu o să te respecte pe tine. Eu nu le doresc tinerilor să treacă prin ce am trecut eu şi generaţia mea, care am făcut medicină rurală, dar acolo am învăţat medicină. De multe ori, lăsam pacienţii în cabinet şi mă duceam şi luam cartea, să verific dacă am făcut bine, pentru că nu făceam numai pediatrie, ci toate specialităţile, în afară de stomatologie.

- Cum aţi ales pediatria?
- Toată viaţa mi-am dorit să fac pediatrie şi am iubit aşa de mult această specialitate, probabil şi pentru că la mine acasă, în judeţul Bistriţa - Năsăud, care este la poalele munţilor Ţibleş, viaţa ne-a fost marcată de medicul pediatru care era în zonă care avea grijă de noi. M-a impresionat acel medic evreu şi care venea chiar dacă noi nu eram bolnavi, pentru a ne vedea cum creştem şi cum ne dezvoltăm şi cred că asta ne-a marcat copilăria şi alegerea mea, de a face medicină. Iniţial, voiam să fac dreptul, pentru că eram intrigată de faptul că familia mea a făcut închisoare politică. Bunicul a stat 7 ani şi jumătate la Jilava pentru că a făcut parte din Partidul Naţional Ţărănesc de la acea vreme.

- Primii paşi în specialitatea de neonatologie...
- În anul 1988, s-au scos două posturi la Spitalul „Sf. Maria” însă nu am reuşit să ocup niciunul, şi aşa am ajuns la Maternitatea „Cuza Vodă”. Nu ştiam nimic de nou născuţi. Am ajuns aici şi am făcut depresie, pentru că nu era o atmosferă prea plăcută, iar personalul nu ne-a primit cu foarte multă căldură. Am intrat în gărzi, iar începuturile au fost foarte grele. Norocul meu a fost că am vrut să fac ceva şi mi-am dat seama că bebeluşii normali erau îngrijiţi, li se dădea să mănânce, erau schimbaţi, iar celor născuţi prematur li se dădea nişte oxigen şi se alimentau prin gavaj. Cam asta era neonatologia la acea vreme. Nu se putea face abord venos şi norocul meu că fost că, de la marii profesori pediatri de la acea vreme, care făceau terapie intensivă adevărată, am învăţat „bucătăria” acestei meserii, cum să faci abord venos şi arterial. Acum, medicii trăiesc prin echipamente, prin aparate, iar dacă nu au aceste dispozitive sunt pierduţi. Am început să învăţ asistentele să facă abord venos, să putem pune perfuzii la prematuri, care la vremea aceea, sub 28 de săptămâni erau consideraţi avortoni. Erau trecuţi într-un registru şi dacă după 14 zile erau recuperaţi, trebuiau declaraţi.

- Spuneaţi că la început aţi lucrat aproape cu mâinile goale. Când au început investiţiile în aparatură şi instruirea personalului în domeniul neonatologiei?
- După 1989 am dat specialitatea şi ţin minte că directorul de pe atunci al maternităţii mi-a oferit posibilitatea să fiu şef de secţie. Această numire mi-a atras foarte mulţi duşmani, pentru că erau şi alte colege care îşi doreau această funcţie. Am făcut sistemul de rooming, cu mama şi copilul în salon şi atunci am fost acuzată de colegii mei că vreau să distrug neonatologia, dar am avut sprijinul conducerii spitalului. După 1992, au început cursurile de resuscitare neonatală cu echipe din Statele Unite, iar în 1994 s-au primit primele echipamente prin Banca Mondială: două ventilatoare, 4 incubatoare şi pulsoximetre şi aşa am început să învăţăm neonatologie. Programul elveţian a început în 2004 după ce, prin Ambasada Elveţiei în România, au început să se intereseze care sunt zonele cu cea mai mare natalitate, unde trebuie făcute investiţii şi aşa au ajuns la Iaşi.

În acest moment ne permitem tratăm nou născuţii la nivelul clinicilor din Europa

- Care este nivelul actual al neonatologie ieşene?
- În acest moment, ne permitem tratăm nou-născuţii la nivelul clinicilor din Europa. Singurul lucru care ne lipseşte este ventilaţia cu oxid nitric, un sistem utilizat la bebeluşii care au suferit hipoxie severă, sistem care va fi achiziţionat în acest an, din fonduri proprii. Anul trecut am făcut achiziţii în valoare de 17 milioane de euro pentru Secţia de Terapie Intensivă Neonatală şi pentru Secţia de Terapie Intensivă de Obstetrică. În aceste echipamente, unul de mare actualitate, intitulat hipotermie cerebrală, este utilizat în tratamentul asfixiei severe. Copilului cu asfixie i se introduce capul într-o cască cu gheaţă şi se scade temperatura în funcţie de greutatea lui, tocmai pentru a inhiba producerea unor elemente care duc la extinderea leziunilor cerebrale. Este elementul de noutate în tratamentul asfixiei în lume şi mă bucur că am reuşit să-l achiziţionăm şi deja avem trei copii trataţi.
- Pe lângă aparatură medicală, resursa umană este cea mai de preţ bogăţie într-o unitate medicală. Sunteţi mulţumită de echipa actuală pe care o coordonaţi?

- Pe lângă tot ce am realizat, mă pot mândri cu o echipă de 8 medici neonatologi extraordinari, care au fost crescuţi şi formaţi de mine. Nu este uşor, pentru că aici nu se lucrează cu program, ci cât este nevoie, pentru că prematurul nu are program. Avem 45 de asistente, ceea ce este foarte puţin, în condiţiile în care, în clinicile din Occident, o asistentă îngrijeşte doi copii ventilaţi, în vreme ce la noi o asistentă îngrijeşte 5-6 copii pe suport ventilator. Un lucru cu care mă mândresc este că am realizat o echipă de obstetriceni neonatologi şi am ajuns să lucrăm împreună, iar rezultatele sunt bune.

- Cum decurge o zi la Centrul de Terapie Intensivă Neonatală şi cât de dură este lupta pentru viaţa a unui prematur?
- Vă pot spune că la orice oră ştiu starea fiecărui copil şi cunosc ce se întâmplă în secţia de nou-născuţi. Ştiu că nu face bine, dar eu dorm cu telefoanele la cap, pentru că oricând poate să mă sune cineva din secţie. Este cruntă lupta pentru viaţă pentru un prematur. Un exemplu de care îmi aduc aminte este Adela, o fetiţă care a avut 800 de grame la naştere. Au fost trei săptămâni de cumpănă, când nu am ştiut dacă scapă sau nu şi am stat cu toţii lângă ea. Mă mobilizează când mă uit la tablourile supravieţuitorilor. Doi dintre ei sunt şi finii mei, în vârstă de 9 ani. Fetiţa face pictură pe sticlă, iar băiatul vrea să ajungă al doilea Ţăndărică. La noi vin copiii până la vârsta de 2 ani să-i urmărim. Sigur că nu îi putem recupera în totalitate şi au nişte complicaţii, însă, pentru părinţi este foarte important că acel copil trăieşte. Cu un prematur de 500 grame cheltui 250.000 de lei să-l aduci la 2.500 de grame.

- Sunteţi considerată îngerul păzitor al copiilor şi mamă pentru sute de copii...
- Într-o zi, eram cu două mămici şi le spuneam: „Uite, copiii plâng şi trebuie să ajungeţi repede”, iar una dintre ele mi-a spus că sunt îngerul lor păzitor şi trebuie să îmi mulţumească pentru tot ceea ce facem la această secţie. Eu iubesc ceea ce fac, pentru că mi-am respectat pacienţii şi dacă acest lucru nu s-ar întâmpla, nu am avea rezultatele pe care le avem şi colegii mei ştiu foarte bine că nu mă supără nimic altceva decât atunci când nu oferă servicii de calitate acestor copii. Daca sunt superficiali, dacă pierd din vedere anumite aspecte, nu i-aş dori nimănui ca la raportul de gardă să intre în colimatorul meu. În neonatologie nu poţi greşi de două ori, deoarece o greşeală poate duce la deces.

- În plan profesional, aţi fost mamă pentru sute de copii. În plan personal, aveţi vreun regret legat de propria persoană sau propria familie?
- Am un regret faţă de familia mea pentru că nu prea am fost pe acasă şi fata mea a fost crescută până la 6 ani la bunici, unde a fost în centrul atenţiei şi alintată. Toţi părinţii se duceau la serbări eu nu am fost decât la 3- 4 şedinţe cu părinţii. Nu am ajuns nici când a terminat liceul sau facultatea, pentru că întotdeauna am avut o problemă. Câteodată, când este mai supărată pe mine, îmi mai reproşează şi mama mea câte ceva. Fata mea, Ana, nu a făcut Medicina. A terminat Facultatea de Drept şi lucrează într-un mediu de care nu prea sunt încântată, fiind ofiţer la Crimă organizată şi antidrog. Regretul meu este că nu m-am ocupat mai mult de familia mea şi le spun colaboratorilor mei să încerce să nu fie ca mine. A consemnat Cristina MIHĂILĂ

Scurt CV
1992- 2007: Medic şef de Secţie Nou-Născuţi Spitalul Clinic de Obstetrică şi Ginecologie „Cuza Vodă”, Iaşi;
1998 - Competenţă în Neonatologie
2007 – prezent: Director Medical Spitalul Clinic de Obstetrică şi Ginecologie „Cuza-Vodă”, Iaşi
2009 – profesor universitar, Disciplina de Neonatologie, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr.T. Popa” Iaşi;
2008 - prezent: Prorector al Universităţii de Medicină şi Farmacie Gr.T. Popa, Iaşi, responsabil cu activitatea rezidenţilor şi Educaţia Medicală Continuă