„Vreau să fac ce-mi place, lumea oricum o să mă judece”

 Dialog cu Radu Ghilaş, un actor de teatru care a copilărit pe platourile de filmare „Moldova Film”, iar întâmplarea de a se fi „intersectat” cu Emil Loteanu l-a făcut să rămână definitiv pasionat de regie şi film.

A jucat în zeci de spectacole pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi, printre cele mai recente numărându-se „Iaşii în carnaval” (regia: Alexandru Dabija), „Focul/ 451° Fahrenheit” (regia: Irina Popescu Boieru), „Pălăria florentină” (regia: Silviu Purcărete), „Domnul Swedenborg vrea să viseze” (regia: Mihai Măniuţiu). Pe 5 octombrie, în deschiderea stagiunii 2014 – 2015, îl puteţi vedea în „Hieronymus”, spectacol regizat de Nic Ularu (SUA).
Radu Ghilaş apare tot mai des şi în postura de regizor de teatru, reunind actori din generaţii diferite, în proiecte independente. „Cerere în căsătorie”, cel mai recent spectacol pe care l-a montat pe scena Ateneului Tătăraşi, după „În container”, „Check-in” sau „Inimă de boxer”, a pornit deja prin ţară. După Festivalul Internaţional de Teatru pentru Tineret „Grigore Vasiliu Birlic”, de la Fălticeni, urmează Festivalul de Comedie de la Galaţi, din luna octombrie, precum şi un turneu în oraşele Chişinău, Bălţi şi Soroca, la începutul anului 2015, cu sprijinul ICR Chişinău.

 

• Născut pe 27 februarie 1971, la Chişinău (Republica Moldova)
  
• Absolvent al Universităţii de Arte „George Enescu” Iaşi, clasa prof. Getta Angheluţă, Sergiu Tudose, promoţia 1994
  
• Actor la Teatrul „Ion Creangă” din Chişinău, în perioada 1987- 1990
  
• Actor la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi, din anul 1994.
  

Foto: Alex Condurache

- Faceţi parte din prima promoţie care a absolvit actoria, la Universitatea de Arte din Iaşi, în 1994. Au trecut deja 20 de ani...
- Pe 28 iunie, am avut marea întâlnire, cea de 20 de ani de la absolvire. S-au făcut filmuleţe, s-au scos din sertare poze vechi, pe care puţini dintre noi le mai aveam. Am fost o promoţie foarte mare şi am fost norocoşi, pentru că toţi cei care am vrut să facem teatru, am fost automat absorbiţi de teatre. Printre colegii mei au fost Vitalie Bichir, Irina Mititelu, Doina Deleanu, Constantin Puşcaşu, Lucian Pînzaru şi mulţi alţii... Unii nu au vrut să facă teatru, au ales filmul sau au plecat din ţară. Mai era o chestie foarte faină, care se întâmpla atunci şi nu se mai întâmplă astăzi, un soi de târg, cum îi ziceam noi, aşa, „la mişto”. Directorii erau interesaţi de actori tineri. Au asistat la toate producţiile noastre, au fost patru spectacole - examene de final, unele dintre ele preluate de teatre. Eu am avut patru sau cinci oferte atunci.
- În ce spectacol aţi fost văzut?
- Jucam în „D'ale Carnavalului”, rolul „Crăcănel”, un rol de compoziţie, pentru care am luat şi premiul de interpretare masculină la Festivalul Studenţesc de Teatru „Quo Vadis”.

Concediul de paternitate – o experienţă în vecinătatea artei!
„Uneori simţi nevoia să-ţi încarci altfel bateriile pentru ce va urma. În stagiunea trecută am hotărât să urmez «directiva» autorităţilor, să-mi iau acel concediu de paternitate de o lună şi să stau cu copilul, ceea ce a fost superb. Poate financiar nu a fost prea bine, dar am vrut să o degrevez puţin pe soţia mea de un copil, aşa că am plecat, ne-am plimbat, am fost şi pe la teatru, ne-am apropiat mult mai mult, am încercat să-l scap de pampers... N-am reuşit atunci, dar asta e partea a doua! A fost frumos”.

- Proiectele regizorale sunt cele care vă atrag cel mai mult în afara teatrului pe scena căruia jucaţi?
- Nu neapărat, dar în principal regie teatru. Îmi place la fel de mult să fac regie film – fie că este vorba de spot-uri publicitare sau filme de scurt metraj. Tatăl meu fiind regizor de televiziune, probabil ceva din experienţa de acolo a fost... molipsitoare. Am jucat în câteva filme, roluri mici, pe platourile „Moldova Film”, unde am lucrat şi cu Emil Loteanu. A fost o experienţă uluitoare.

- Aţi ales oficial actoria, dar aţi rămas cu microbul pentru regie...
- Pur şi simplu cred că un creator nu trebuie să se limiteze într-un pătrat. Fac actorie, pentru că am învăţat să fac asta. Vreau să fac ce-mi place, lumea oricum o să mă judece. Să faci film, de exemplu, presupune să ai studii de specialitate. Mie doar îmi place să învăţ lucruri noi. Totul pe lumea asta se învaţă. Diferenţa e ca între un lăutar şi un muzician. Eu deocamdată în materie de film sunt un lăutar, dar încerc să fiu un lăutar bun. Am montat pe la diferite televiziuni, acum lucrez cu un scriitor de sitcom-uri, Adrian Onciu, un ieşean consacrat, care de mult are dorinţa să facă ceva în Iaşi şi să vândă Bucureştiului. Pentru că tot ce se întâmplă acum în materie de film, sitcom, reclamă se întâmplă la Bucureşti. Mergi şapte ore să ajungi la un casting şi când intri acolo mai trebuie să fii şi talentat!

- Sunt elemente care diferenţiază net statutul de actor de cel de regizor?
- Regia este ceva special. Din ce în ce mai mult simt un lucru care e în defavoarea actorului. Mulţi actori, prin prisma conjuncturii, că suntem mulţi, au devenit un fel de executanţi. Poate nu mai reuşesc, poate nu mai este timp, poate... oricum totul se învârte în jurul regizorului. Lucrul ăsta nu-mi place.

- ... Nu ca actor!
- Corect! Nu-mi place deloc şi de multe ori intru în contradicţie cu regizorii. Deci eu nu-i iubesc pe regizori. Din multe motive. Din ce în ce mai mult, ei încearcă să facă regie uitând de elementul principal, actorul! Ei fac imagine, fac 3D-uri, proiecţii, video-proiecţii şi tot ce le trece prin minte, uneori reuşit, alteori nereuşit, în orice caz ei creează, desenează, au fantezie mai mult sau mai puţin bogată. În schimb, actorii sunt supuşi la chinurile acestor fantezii, de multe ori fără vreun aport creativ în realizarea unui tablou, a unui personaj. Cei din generaţiile mai tinere mai întreabă regizorul: şi eu acum ce fac? Ce ai învăţat în facultate! Sunt lucruri care se bat cap în cap cu ceea ce ştiu eu că ar trebui să însemne actoria. Sunt şi regizori care lucrează cu actorii, iar eu ador să joc în spectacolele lor, şi aici mă refer la Măniuţiu, Dabija, Purcărete...

„Pălăria florentină”, regia Silviu Purcărete/ Teatrul Național Iași 

- Cumva, vechea gardă...
- Da, pentru că mai nou, pentru unii regizori a face regie înseamnă a abera. De aceea probabil am şi micile mele porniri de creator când vorbesc de regie, dar fără să uit că actorul este pionul principal, este acea persoană care va face acea nebunie a mea vizibilă. Îmi plac regizorii care au, dincolo de tema propusă de un dramaturg, o supratemă. Atunci piesa începe să aibă valoare. Dar acea supratemă trebuie foarte bine lucrată cu actorul, regizorul trebuie să o explice, actorul trebuie să creadă în ea şi în nebunia regizorului şi atunci este posibil să iasă un spectacol bun. Mai e un lucru foarte important de urmărit când faci regie: să nu faci varză un spectacol, stilistic vorbind. Pentru că de multe ori spectacole cu supratemă bună, într-o cheie modernă, dar cu un decor de epocă şi cu o muzică de discotecă devin o varză. Stilistic, totul trebuie să facă parte dintr-o ecuaţie iniţială.

- Aveţi o relaţie specială cu actorii din tânăra generaţie, sunt freelanceri pe care îi distribuiţi adesea în spectacolele la care lucraţi. Ce are de spus în mod special generaţia lor?
- Orice generaţie se adresează publicului. Cei tineri au ceva de spus în plus, faţă de actorii consacraţi, care sunt adesea rutinaţi de viaţă, de cotidian, şi care deşi nu sunt neapărat în vârstă, sunt „instituţionalizaţi”. Până la urmă, ei vor împinge societatea noastră spre ceva. De altfel, eu cred că teatrul se modifică în funcţie de public, în funcţie de generaţiile tinere. E normal să vrei să lucrezi cu actori tineri. Eu mă încarc de la ei, aflu lucruri noi, pe care nu neapărat că nu le ştiu, dar nu le văd, nu le simt. Ei sunt conectaţi la tot ceea ce înseamnă imediat. Tot ceea ce înseamnă acest „imediat” face să se modifice teatrul. Regizorul trebuie să fie conectat la prezent.

- Freelancerii au multe calităţi, aşadar. Totuşi, de ce e atât de dificil să fie „asimilaţi” în teatre?
- Ei au şi un mare defect, care este, de fapt, ghinion! Fiind atât de mulţi, nu au unde să joace. Şi joacă pe unde apucă. Dar dorinţa lor şi energia cu care lucrează constituie marea lor calitate. De aceea eu ca regizor vreau să lucrez cu ei. În plus, actorii tineri nu sunt comozi, ei nu se aşază şi de aceea le este mult mai greu să reuşească, să fie văzuţi, să ajungă sus. Lupta lor e mai adevărată decât a unui actor angajat.

- Pentru „Cerere în căsătorie”, la Ateneul Tătăraşi, aţi mers chiar mai departe, punând în valoare şi doi foarte tineri muzicieni.
- Cehov este un autor mare, care s-a montat şi răsmontat. „Cerere în căsătorie” e o piesă de câteva pagini, pe care dacă o citeşti la foc automat durează un sfert de oră. De obicei, această piesă e montată în cuplet sau triplet cu „Ursul”, cu „Jubileul”. Au fost foarte multe lucruri care m-au provocat, m-au incitat. Câinii „Okatai” şi „Ugadai” au devenit personaje, jucate de... instrumentişti, personaje care trimit la un neamţ şi un rus, prin intermediul viorii şi al acordeonului. Ştiam formula, ideea îmi „cocea” de mult, actorii m-au inspirat. Cu două luni înainte de a începe repetiţiile, deja lucram cu muzicienii. Daniel Bîrlescu şi Mirela Iluchianu nu sunt cântăreţi acolo, sunt actori care cântă. Am lucrat cu oameni superbi, cu Emil Coşeru, care a fost foarte aproape de noi după terminarea facultăţii, precum şi cu Cezara Fantu şi Codrin Dănilă. Apoi, aveam nevoie de un coregraf special, aşa că am apelat la o mai veche cunoştinţă a mea, profesor la UNATC Bucureşti, Lorette Enache, iar pentru scenografie l-am cooptat în echipa noastră pe Cătălin Târziu. Am avut nevoie de oameni speciali, aproape tot ce mi-am dorit s-a întâmplat pe scenă. Am găsit oamenii potriviţi şi sunt fericit că i-am putut aduce împreună.

„Cerere în căsătorie”, regia Radu Ghilaș/ Ateneul Tătărași

- Rezultatul a fost un spectacol apreciat de public, dar şi de critici. Ţineţi cont de ceea ce spun criticii?
- Mă interesează cronicile. Şi alea bune, şi alea proaste, şi alea foarte proaste! Pot să fiu sau să nu fiu de acord cu cronicarii, se pot isca discuţii, polemici, dar mă interesează. Când simt că reuşesc un lucru, cum e spectacolul acesta, la care ţin foarte mult, îmi doresc să fie văzut. Mulţi regizori spun că teatrul se face pentru cetate, pentru publicul unei instituţii. Da, trebuie văzut de cetate, dar nimeni nu e profet în ţara lui. Acel produs trebuie scos pe o piaţă mai mare decât cetatea, în festivaluri. Altfel, e trist că un spectacol pe care îl visezi, îl munceşti şi îţi provoacă multe emoţii la fiecare reprezentaţie trăieşte o stagiune, poate două-trei... (Gina POPA)

Cu Olimpia Melinte, în „Cinemateca în alb şi negru” (Copyright Bogdan Hunea Photography)

 Radu Ghilaș: „Pentru Bal la Castel, considerat cel mai important eveniment caritabil al anului în Moldova, m-au chemat să fac regie, apoi mi s-a propus să şi joc în spotul care avea ca temă „Cinemateca în alb şi negru”. Iniţial n-am vrut, dar apoi am aflat că voi fi alături de Olimpia Melinte, care mi-e foarte dragă, am avut o echipă superbă, aşa că am alergat de la aparatul de filmat în cadru şi cred a ieşit ceva bun”.