Casă memorială cu bicicletă. Nicolae Labiş, la Mălini

Am văzut, cu ani în urmă, câteva imagini de la Mălini, unde se află Casa memorială „Nicolae Labiş” - o casă mică, îngrijită şi, peste toate, albastră... aşa mi-a rămas în minte. Doar că drumurile mele prin Bucovina nu s-au intersectat niciodată cu aceste locuri, până de curând.

Sunt câteva maşini în parcarea de peste drum de Primărie. Poarta Casei „Labiş” este larg deschisă, la fel şi uşa, deşi afară este încă frig, pe ici-pe colo încă se mai zăresc gheme de zăpadă. Este sfârşit de iarnă, dar soarele străluceşte pe casa cu cerdac albastru şi se reflectă triumfător dinspre bicicleta care aşteaptă cuminte un stăpân pe care noi doar în ghicim.

„Şi tu te gândeşti la «Moartea căprioarei»?”

Liniştea de pe aleea străjuită de brazi este binevenită, după vacarmul oraşului, însă pe măsură ce înaintăm, o altfel de linişte se instaurează. „Şi tu te gândeşti la «Moartea căprioarei»?”, întreabă copilul de lângă mine. Începem să râdem şi recunoaştem cu toţii că e cam greu să te gândeşti la altceva. Cândva, ştiam şi câteva versuri din „Primele iubiri” - încerc să mă laud eu - dar s-au voalat cu totul, nu reuşesc să-mi amintesc nici măcar primul cuvânt. Copilul butonează telefonul şi tace. În astfel de situaţii fac observaţii, dar acum mă sâcâie mai tare gândul că adolescenţa mea e atât de departe, încât am uitat versuri pe care le ştiam şi-n somn... Parcurg ultima parte din alee şi tot nu-mi pot aminti. Ajung lângă treptele casei şi aud vocea copilului, care aleargă să mă ajungă din urmă: „Dar nu ştiam că nimeni n-are să poată şterge/ Văpăile din inimi, acest pojar nestins,/ Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge/ Ideile, îmbrăţişate strâns”... Asta era! „Trebuie doar să dai o căutare pe Google!”, mi se spune. Ştiu eu ce să mai zic?!

„Viaţa i-a fost mereu o luptă”

Păşim timid în tinda casei şi căutăm cu privirea un suflet de om, desigur pe cel venit aici înaintea noastră, cu bicicleta. O doamnă cochetă, îmbrăcată în nuanţe liliachii, iese deschizând singura uşă închisă din toată casa, cea de la bucătărie. Ne pofteşte să intrăm şi, deodată, în casă, în curtea cu brazi, în Poiana Mărului şi în Mălini e cald, de la vocea ei. Nu stă cu noi la palavre, nu vorbim nici despre vreme, nici despre vremuri şi nici măcar despre bicicletă, deşi noi toţi ne gândim cum o fi arătând doamna aceasta, parcurgând, pe două roţi, drumul dintre casa ei şi Casa „Nicolae Labiş”.

„A făcut şcoala la Liceul «Nicu Gane» Fălticeni, din clasa a V-a. A fost transferat la Colegiul Naţional «Mihail Sadoveanu» din Iaşi, cu recomandarea «Vă trimitem un poet». A debutat la o vârstă destul de fragedă, la 14 ani şi două luni cu poezia «Fii dârz». Viaţa i-a fost mereu o luptă. Ar fi fost o luptă şi mai grea, dacă scăpa din acel accident provocat. A avut un talent deosebit şi la desen, a fost redactor la cenaclul de poezie”, începe ghidul nostru istorisirea.

„Labiş a întinerit poezia, când aceasta începuse să facă riduri”

„Aşa cum ne spunea poetul, iubirile celelalte au fost foarte trecătoare. A făcut şcoală de literatură şi critică literară. Începuse facultatea de Filologie, dar începuse să scrie versuri care nu mai conveneau regimului. A fost urmărit de Securitate. În grupul lor de prieteni se infiltrase o balerină din Rusia, Maia.... Poetul se îndrăgostise de ea. Sub pretextul că aceasta va veni, i-au dat o întâlnire într-o staţie de tramvai, vis-a-vis de Spitalul Colţea din Bucureşti”... Era în 1956, pe 10 decembrie, când a fost accident de un tramvai. Un tramvai despre care se spune că a circulat pe ruta respectivă o scurtă perioadă înainte şi după moartea lui Labiş. O cursă „specială”. „A mai trăit încă 12 zile, paralizat, dar lucid”, subliniază povestitoarea noastră, recitându-ne apoi ultimele versuri pe care Nicolae Labiş, pe patul de spital, i le-a dictat prietenului Aurel Covaci:

„Pasărea cu clonţ de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.

M-a strivit,
Pasărea cu clonţ de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonţ de rubin,
Ciugulind prin ţărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiş
Care va rămâne o amintire frumoasă”...

„Nicola Labiş este într-adevăr, mai mult decât o amintire. Este o flacără vie. Este întruchiparea tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte. Numai cât de frumos spunea Marin Sorescu: «Labiş a întinerit poezia, când aceasta începuse să facă riduri!”... Ghidul îşi schimbă vocea, în funcţie de etapa de viaţă pe care o povesteşte. Tocmai când mă uitam să văd dacă exponentul tinerei generaţii din grupul nostru s-a pierdut, ori ba, printre referinţele literare, povestea a ajuns la „Moartea căprioarei”.

„Aici este tocul cu care a scris chiar din clasa I... Avem două medalii, una care marchează 50 de ani de la moartea sa, iar cealaltă, ediţia cu numărul 40 a festivalului... Iar acestea sunt corniţele de la moartea căprioarei. Avea doar 11 ani când s-a petrecut această întâmplare. N-aveau, acasă, de nici unele. N-aveau ce mânca. Prindeau broaşte şi le aduceau acasă ca să facă mama mâncare. Făceau mămăliguţă din mei. Margareta, sora sa, se îmbolnăvise. Aşa că, într-o seară s-a dus cu tatăl lui la vânătoare...”
Nu voi continua povestea. Ar fi ca şi cum v-aş povesti un spectacol şi v-aş strica bucuria de merge la teatru, să-l vedeţi. Oricât aţi căuta pe necuprinsul internet, există o poveste pe care o veţi găsi doar aici, în Casa „Nicolae Labiş”, pe Strada Principală nr. 979, Mălini, Suceava.

 

„Să ai parte în viaţă de multe medalii şi trofee!”

Vizita noastră a atins punctul culminant, când doamna îmbrăcată în nuanţe liliachii a luat corniţele şi s-a întors spre copilul din grup, spunându-i: „Pentru că tot e aparatul foto pregătit, ţine tu în mâini aceste medalii şi acest trofeu. Să ai parte în viaţă de multe medalii şi trofee!”. Trofeul – corniţele căprioarei lângă care a plâns Labiş – este puţin mai mare decât... un telefon mobil (iertată fie-mi comparaţia, nu găsesc una mai „de actualitate”!), dar povestea i-a dat o greutate de bloc de marmură. Abia la ultima din cele trei poze, copilul a zâmbit. „Te-ai cam emoţionat!”, râd.

Ne despărţim de ghid, de casă şi ne întoarcem pe aleea cu brazi. Copilul mă ia de mână: „Mi-a fost teamă că îmi va da mie corniţele. Imaginează-ţi: să le aşezi pe un raft şi să le vezi în fiecare zi şi să-ţi aminteşti povestea asta... şi iar să plângi, şi iar să plângi...” „Dar de ce nu te-ai gândit că poţi să le refuzi?”, întreb. „Serios? Cine ar putea refuza aşa ceva?! Sunt totuşi corniţele din moartea căprioarei!”...

Gina POPA

Inaugurată în 1975, Casa Memorială este amenajată în locuinţa din centrul satului Mălini, care a aparţinut părinţilor poetului şi unde acesta a trăit un timp din scurta sa viaţă, scriind aici o mare parte din poeziile sale. Expoziţia de bază, desfăşurată în patru încăperi, reconstituie o atmosferă tulburătoare, prin intermediul exponatelor autentice: rechizite şcolare, piese vestimentare, cărţi, un clopoţel cu „sunet argintiu”, o galenă cu care poetul păstra contactul cu „zvonurile lumii”, documente, fotografii, afişe etc.

Nicolae Labiş s-a născut pe 2 decembrie 1935. Anul acesta se împlinesc 60 de ani de la moartea sa.

„ (...) Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii, 
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii, 
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă, 
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit, 
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară, 
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş! (...)” (Nicolae Labiş, „Moartea Căprioarei”)