Povestea tânărului care a „gonit printre continente“ FOTO

Tzury, aşa cum îl cunoaşte lumea, are 25 de ani şi este din Botoşani * a ales să se dedice voluntariatului, în ultimii opt ani * aşa a reuşit să se descopere pe sine şi să îi înveţe pe cei din jurul său * anul trecut, timp de şase luni, a trăit o experienţă unică, despre care a decis să vorbească pentru ziarul Evenimentul Regional al Moldovei * a fost „ca într-un joc pe calculator în care după două luni avansai în level şi te trimitea într-un alt loc (...) Eram luat din Africa şi «trântit» în Asia. Apoi în America Latină. Aşa mă simţeam eu, ca într-un joc pe care îl jucam în copilărie“.

 

Mircea Serediuc a terminat Facultatea de Automatică şi Calculatoare din Iaşi, iar în prezent este programator. Cu toate că îi place ceea ce face, anul trecut, a ajuns la concluzia că viaţa este „plictisitoare între patru pereţi“ şi s-a decis să facă ceva măreţ, care să-i inspire şi pe alţii. A renunţat la job şi a luat hotărârea să plece într-o călătorie pe trei continente pentru a face voluntariat. Nu ştia nici el cum va reuşi să facă asta, dar a crezut în visul său şi a ajuns să îi dea viaţă. Iubeşte România şi nu s-a gândit nicio secundă să rămână în străinătate.

Dar cele şase luni petrecute în Africa (Kenya), Asia (Indonezia) şi America Latină (Mexic) l-au marcat. A învăţat să se bucure de oameni, de fiecare moment şi de experienţa pe care a trăit-o. Tocmai de aceea, alţi oameni au ales să investească în el. Nu i-a fost uşor, dar spune că a meritat. „Pentru mine a fost goana printre continente, a fost drumul meu printre oameni, religii şi culturi. M-am simţit fix ca într-un joc pe calculator în care după două luni avansai în level şi te trimitea într-un alt loc. Te lua dintr-o realitate şi te punea în alta. Eram luat din Africa şi „trântit“ în Asia. Apoi în America Latină. Aşa mă simţeam eu, ca într-un joc pe care îl jucam în copilărie. Şi de asta proiectul s-a chemat Continetal Rush“, a explicat Mircea, care ne duce în povestea lui...

 

„Turist“ de oameni şi poveşti

„Eu sunt de-al locului unde mă pui”, spune Mircea. Cu toate astea, a reuşit să devină „kenyan” abia în două săptămâni: „Când am ajuns acolo, eram ca o «piţipoancă». «Eu nu stau aici, eu nu mănânc asta, eu nu fac asta»”. Lipsa condiţiilor de trai l-au speriat doar la început. Cu timpul, s-a adaptat, devenind fără să realizeze atracţia locului. „Cum e la noi că invităm primari, la ei la serbări se cheamă preotul şi internaţionalii. Eram noi şi preotul”, râde Mircea.

EXCLUSIV A renunţat la o slujbă sigură pentru a vedea lumea FOTO

Mâncarea nu i-a plăcut în Kenya, dar s-a hrănit cu zâmbetele şi bucuria de viaţă a oamenilor de acolo. „Îmi era ruşine să merg pe stradă cu căştile în urechi. Prin simplul fapt că salutai pe toată lumea. Te încarcă foarte mult cu energie şi cu o stare de bine că saluţi şi toată lumea îţi zâmbeşte. Când am ajuns în România am dat de oameni care se plâng de orice”, spune tânărul. Dacă la început era frustrat de delăsarea oamenilor, încet, încet a început să gândească ca un kenyan: „Când am ajuns acolo mi s-a spus să las mentalitatea asta de occidental. Ei sunt foarte delăsători, dar nu încercam să îi schimb, ci oarecum intram în mediul lor şi îi acceptam. Am ajuns să fiu obişnuit să îmi întârzie cineva cinci ore la o întâlnire”.

S-a obişnuit şi cu cocioaba în care locuia, cu lipsa toaletei sau a maşinii de spălat, cu patul improvizat din şindrile inegale pe care stăteau atârnate nişte scânduri sau cu şopârlele pe pereţi drept „animale de companie”. S-a plimbat prin lanurile de ceai şi a fost botezat printr-un ritual al tribului în mijlocul căruia a trăit. „Femeile s-au adunat, dansau şi vorbeau între ele, iar la un moment dat mi-au spus că numele meu va fi Opiki, cel care va trăi foarte mult. Am mai primit un nume, Mutugih, în tribul unde am fost în primă fază, şi însemna «învăţătorul»“, îşi aminteşte Mircea. În Kenya, el s-a ocupat de dezvoltarea unui ONG dintr-un sat din oraşul Chogoria.

Când a ajuns în Indonezia, Mircea a trebuit să se ancoreze în civilizaţie, dar nici aici nu a scăpat de şopârle şi „celebritate”. „În Indonezia mă strigau Bule, pentru că eram alb. Când cineva făcea poză cu mine, altcineva făcea poză cum acel cineva făcea poză cu mine”, povesteşte amuzat.

A fost impresionat de deschiderea cu care l-au primit acolo oamenii, dar şi de cultura lor, care a avut un impact semnificativ asupra sa: „Sunt foarte primitori, foarte organizaţi în haosul lor, îşi ştiu priorităţile foarte bine, iar credinţa asta în religie le pune foarte multă ordine în priorităţi. La ora 6.00, putea să tune sau să fulgere, ei se rugau. În cel mai mare mall al lor, ultimul etaj era moschee, plină de oameni care se rugau. Cultura de acolo m-a marcat cel mai tare”. În Indonezia, el a predat limba engleză tinerilor dintr-o universitate musulmană.

Până să ajungă în Mexic, Mircea a mai avut parte de o călătorie în sine, prin orele petrecute pe drum: „Am zburat cred că pentru următorii zece ani. Mai ales când am plecat din Indonezia, am aterizat de cinci ori în 48 de ore. şi încă vreo şase ore am mers cu autocarul”. În Mexic Mircea s-a simţit ca acasă, stilul latin fiindu-i cel mai aproape de suflet. Cu toate astea, spune că: „am fost cel mai frustrat de pe planeta asta. Eu nu ştiam spaniolă, iar ei nu ştiau engleză. Îmi era foarte greu să comunic, dar până la urmă m-am obişnuit”. În Mexic, a ajutat un ONG pe partea de servicii sociale şi a făcut fundraising pentru o bibliotecă pentru copiii care munceau pe străzile oraşului.

 

Învăţăminte printre continente

Mircea susţine că încă nu s-a trezit din vis, deşi s-a întors în ţară de câteva luni. Are des îndoieli dacă a fost într-adevăr reală călătoria sa printre culturi. Ştie cât de norocos şi de schimbat este. A încercat să înveţe mereu ceva nou şi să se adapteze constant pentru a se putea bucura de tot ceea ce i se întâmplă: „Am fost tot eu, dar un eu în funcţie de loc. Acum sunt un mix, am luat de peste tot câte ceva“. Indiferent de situaţie, a continuat să zâmbească şi să îşi vadă mai departe de drum, fără să rămână înţepenit în vreo prejudecată. În ciuda frustrărilor acumulate în Asia, „Kenya m-a învăţat zilnic să fiu om“, spune el.

Tot acolo, povesteşte că s-a văzut pentru prima oară econom şi conştient că se poate adapta celor mai rele condiţii de trai. În Mexic, Mircea a găsit modelul ideal de familie şi din Indonezia a învăţat să îşi respecte priorităţile. „Încerc tot mai mult să mă respect şi să am grijă de fiecare moment din viaţa mea. Aşa reuşesc să îmi triez oamenii şi realitatea în care mă învârt, să am foarte mare grijă de mine şi de priorităţile mele“, a adăugat el. Dacă e sigur de ceva, e că peste tot pe unde a trecut a lăsat o urmă de speranţă: „Poate pentru unii oameni speranţa că pot să călătorească, pentru alţii că se poate să faci voluntariat internaţional sau că se poate să duci o viaţă mult mai pozitivă“.

Povestea continuă, în paşi de dans

Dacă ar fi să repete experienţa ar face-o, dar spune că nu s-a gândit nici măcar o clipă să rămână acolo. Crede în România şi o consideră ţara care i se potriveşte cel mai bine în momentul de faţă. De aceea a şi fluturat tricolorul prin faţa tuturor celor care i-au apărut în cale. „Peste tot în lume am dat steagul României sub forma unor bandane pe care le legam la mâinile oamenilor, iar ei chiar le purtau“, a povestit Mircea, mândru. Cu toate astea, chiar şi după numai şase luni, revenirea cu picioarele pe pământ românesc nu a fost uşoară. „Adaptarea mea aici este încă în proces, încă o diger. Când te întorci, nu pe toţi oamenii dragi îi mai ai lângă tine şi ăsta este un lucru destul de greu pentru mine“, a spus cu dezamăgire. Dar nu şi-a pierdut optimismul, astfel că în 2015, şi-a propus să câştige 10.000 de euro, să devină speaker TEDx şi să înveţe tango. Iar de dans s-a apucat deja: „Eu până la 30 de ani voi face o grămadă de lucruri. În mintea mea, toate fac parte dintr-un puzzle care se va concretiza în ceva mult mai mare, ceva ce în momentul de faţă nu toţi oamenii din jurul meu pot să perceapă“.

Până atunci însă are o misiune la fel de importantă: „Să duc mai departe poveştile oamenilor pe care i-am întâlnit în toată călătoria mea, oameni care efectiv mi-au schimbat cursul vieţii, m-au făcut să conştientizez şi să accept cine sunt“. Cine eşti, Mircea, l-am întrebat noi. Şi ne-a răspuns. „Un tânăr ambiţios.“ Andra PETRARIU
 

Pentru că speră să devină un model pentru tinerii din România şi să îi inspire să creadă în dorinţele lor, Mircea a început să scrie o carte cu poveştile pe care le-a trăit timp de şase luni în goana printre continente. Experienţa i-a arătat că reuşeşte să ajungă uşor la inimile oamenilor şi să lase amprente de optimism în minţile lor. „Cei care reuşesc să ia contact cu mine, iau nişte idei pe care nu neapărat le găseşti în mintea oricărui tânăr la 25 de ani. Experienţa pe care am avut-o până acum îmi dă certitudinea că lucrurile pe care le-am făcut până în momentul de faţă au ajutat şi au schimbat mulţi oameni“, spune el. Tocmai de aceea, o parte din banii obţinuţi din vânzarea cărţii îi va oferi, sub forma unor burse, tinerilor care îşi doresc să plece în străinătate pentru a face voluntariat.

 

„Cerşetor“ de vise

Pentru a putea pleca, Mircea a apelat la programul Global Citizen din cadrul organizaţiei AIESEC Iaşi, dar şi la realizarea unei campanii online de strângere de fonduri. A fost făcut şi cerşetor, şi turist pe banii altora. Dar nu s-a lăsat intimidat, iar oamenii care au crezut în el sau în ideea lui nu au întârziat să apară. Aşa a reuşit să strângă aproape 4.000 de euro, o bună parte din banii necesari călătoriei. Chiar dacă nu au fost suficienţi, acesta a ales să plece. „Am avut îndoieli, dar când mă trezeam dimineaţa spuneam «hai că se poate». Erau zile în care nu ştiam cum să conving oamenii că lucrurile pe care vreau să le fac sunt pentru voluntariat şi nu pentru vizitat. Eu am plecat de acasă fără toţi banii, aveam biletul plătit integral, injecţiile şi 400 de dolari cu care să îmi plătesc primele două luni de chirie“, îşi aminteşte Mircea. Tot ce l-a interesat atunci a fost să reuşească să se întoarcă înapoi acasă: „Când am aterizat pe Otopeni, plângeam în braţele lui tata şi spuneam că nu este adevărat. şi acum, câteodată, noaptea înainte de culcare, mă uit în tavan şi spun că eu nu cred că m-am întors acasă, că am trăit ceea ce am trăit. Am reuşit să trec peste cele şase luni, am reuşit să fac ceea ce mi-am propus“.