Uciderea caprei negre, sport național în acest an!

În timp ce în Moldova cifrele par, cel puțin la prima vedere, să indice o aparentă „temperare” a intervențiilor asupra caprei negre – cu doar 4 exemplare aprobate spre „recoltare” în actualul sezon, față de 12 în anul precedent – o imagine complet diferită se conturează în restul arcului carpatic, acolo unde cifrele explodează pur și simplu, iar proporțiile ridică întrebări serioase despre echilibrul dintre conservare, gestionare și exploatare cinegetică.

Datele privind dinamica efectivelor și a cotelor de recoltă arată un fenomen care, privit în ansamblu, pare să scape de sub logica unei simple „reglări” a populației. În mai multe județe montane, cifrele aprobate pentru recoltare cresc abrupt, atingând niveluri care au stârnit reacții puternice în rândul organizațiilor de mediu și al comunităților locale.

La Vâlcea, de exemplu, sunt autorizate 157 de exemplare, în timp ce la Gorj vorbim despre 98, iar la Argeș despre 81 de capre negre – o cifră care atrage atenția în mod special, mai ales în contextul în care același județ înregistrează un „record local” pe un fond de vânătoare: 28 de exemplare concentrate într-o singură zonă, la Plăișor.

În contrast, alte regiuni par să fie tratate mult mai restrictiv: în Neamț, cotele coboară dramatic la doar 3 exemplare, distribuite pe fondurile Măieruș, Tarcău și Floarea, iar în Bacău este autorizată o singură intervenție, în zona Cașinul Superior.

Acest dezechilibru regional apare într-un context mai amplu în care datele oficiale privind „efectivele evaluate” depășesc constant nivelul considerat optim (fixat la 6.032 în toate sezoanele analizate), urcând progresiv de la 7.801 la aproape 7.869 de exemplare estimate în ultimul interval. În același timp, cotele de recoltă aprobate cresc de la 603 la 657, iar recoltările efective ajung treptat la valori din ce în ce mai ridicate, culminând cu peste 580 de exemplare într-un singur sezon recent.

Criticii acestui sistem susțin că ne aflăm în fața unei „inflații statistice controlate”, în care evaluările ridicate ale populațiilor justifică automat cote de intervenție mai mari, într-un cerc care se autoalimentează. De cealaltă parte, autoritățile invocă nevoia de echilibru ecologic, prevenirea suprapopulării și gestionarea durabilă a habitatelor montane.

Între aceste două perspective, realitatea din teren rămâne tensionată: munții României devin scena unui echilibru fragil între protecție și exploatare, între cifrele din tabele și impactul direct asupra unei specii simbolice a faunei carpatice.

În spatele coloanelor de date și al termenilor tehnici precum „efective evaluate”, „cotă de recoltă aprobată” sau „optimum populațional”, nimeni nu mai știe unde se termină gestionarea științifică a faunei și unde începe, de fapt, presiunea asupra ei.

Daniel BACIU