Mihai Eminescu a murit pe 16 iunie 1889, nu pe 15. Chipul de Hrist al Românului Absolut, chinuit și răstignit pe Golgota Neamului Românesc și întâlnirea cu Duhovnicul Neamului, Părintele Justin Pârvu

Ne-ar fi plăcut să avem și o fotografie cu barbă a lui Eminescu – de dinainte de fi smuls de Poliție din redacția "României libere” la începutul anului 1889 -, alături de cele patru fotografii clasice, de la tinerețe, pe când se războia cu ungurii în "Federațiunea”, până la deplina maturitate a gazetarului de forță și de geniu, care zguduia din temelii eșafodajul veneticilor "roșii”, liberalii, dar și al conservatorilor trădători, la ziarul "Timpul”. În schimb avem această imagine doar printr-o mască mortuară, din care răzbate chipul de Hrist al Românului Absolut, chinuit și răstignit pe Golgota Neamului Românesc.

Se împlinesc 136 de ani de la moartea determinată de factori externi a lui Mihai Eminescu, respectiv otrăvirea cu mercur până la colapsul organismului. Deși au trecut atâția ani, în care specialiștii au putut consulta temeinic toate datele corecte ale biografiei gânditorului național, atât data sa de naștere – cea reală, 20 decembrie 1849, după cum o consemnează chiar tatăl său, căminarul Gheorghe, în Psaltirea familiei -, cât și cea a morții – în acest caz, 16 iunie 1889 -, sunt colportate falsificat în spațiul public.

Motivul, în ce privește data morții, este acoperirea de către urmașii celor care l-au prigonit a grabei suspecte cu care a fost înmormântat Mihai Eminescu, la doar o zi după moartea sa, pe 17 iunie. Așa, mintea bietului român moleșită cu avalanșe de informații false, nu mai reacționează când vede că pe 15, chipurile, ar fi murit, și pe 17 a fost îngropat. Par trei zile, așa cum cere tradiția și cum este normal: 15, 16 și 17. Dar nu sunt! Eminescu, după cum o spun înaintașii noștri și colegii lui, gazetarii vremii, a fost descoperit mort pe 16 iunie dimineața. Într-o vineri. Prietenii și contemporanii săi l-au pomenit după moartea sa întotdeauna la 16 iunie. Corneliu Botez, unul dintre primii săi biografi, îi înscrie foarte clar pe coperta volumului "Omagiu lui Eminescu”, apărut la 20 de ani de la moartea jurnalistului și poetului național, data corectă: 16 iunie 1889. De altfel, după cum consemnează presa vremii, la 16 iunie 1909 merseseră în pelerinaj la mormântul de la Cimitirul Bellu oamenii de cultură importanți ai momentului: Dimitrie Anghel, G. Coșbuc, Șt. O. losif, G. Murnu, I. Slavici, Chibici-Râmneanu, I. Scurtu, A. Stavri, Carol Stork.

Placa de pe locul în care a fost nefastul Institut "Caritatea” al medicului-asasin Șuțu, din strada Plantelor, și cartea biografului său Corneliu Botez, apărută în 1909, „cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa”, consemnează aceeași dată: 16 iunie.

Profesorul Nae Georgescu, renumitul eminescolog, ne relevă surse de presă sincrone care vorbesc de noaptea de 15 spre 16 iunie, când Eminescu trezește medicul de gardă pentru a cere un pahar de lapte după care îl cheamă și pe doctorul Șuțu să-i vorbească.

Și aici este o controversă, evident. Un presupus martor susține că ar fi murit în timpul zilei, deci în după amiaza lui 15 iunie, ca urmare a loviturii cu o cărămidă în tâmplă: MARTOR OCULAR la asasinarea lui Eminescu: ”Mâna îmi era plină de sânge”. IMPRESIONANT: Eminescu a cântat "Deșteaptă-te, Române!” cu câteva clipe înainte de a muri și a strigat ”România liberată!” când a fost internat. MĂRTURII strânse de Nae Georgescu.

Să se fi perpelit 12 ore până a consemnat oficial moartea, la orele 2-3 din noaptea lui 16 iunie, doctorul Șuțu? Și asta e posibil. Oricum, de obicei Certificatul de Deces se face a doua zi. Dar de ce s-ar fi completat după două zile, pe 17, în cazul unei personalități atât de cunoscute ca Eminescu?

Revista "Familia”, numărul omagial (26) din 25 iunie/7 iulie 1889, titrează, după "Românul”, pe 17 iunie 1889: „Ieri, vineri (16/28 iunie) dimineața, el ceru să i se dea un pahar cu lapte și ceru să i se trimeată dr. Șuțu, căci vrea să vorbească cu el. Era în momente de luciditate; doctorul întrebându-l că cum se simte, Eminescu rãspunde că are dureri în tot corpul, cari îi cășuneazã mult rău. Din nenorocire… aceste momente lucide n-au ținut mult, cãci dupã o jumătate de oră bietul Eminescu începu din nou sã… aiureze. D-rul Șuțu căută sã-l linișteascã și poetul se duse să se culce. Nu trecu nici o orã, când d-rul Șuțu intră din nou la el, de astã dată îl găsi întins, fără nici o suflare.”

Cum ar fi putut un ziar al vremii – care, pe deasupra, l-a avut adeseori pe Eminescu în vizor – să se înșele cu o asemenea știre de importanță națională, chiar de a doua zi?

Victor Roncea activenews.ro