Jurnal de liman

Sunt dimineți în care ți se pare că ai traversat furtuna, că ai ținut busola strâns în palmă și ai ajuns, în sfârșit, la mal. Apoi deschizi ochii și vezi că e doar o altă ceață. O altă zi în care farurile clipesc undeva în depărtare, dar lumina lor se pierde într-un alb lăptos care pare că vine dinlăuntru, nu din afară. În acea lumină înfundată, toate drumurile se întorc către o singură întrebare: unde ești, de fapt?

Ne-am obișnuit să împingem limitele. Mai departe. Încă un proiect. Încă o noapte nedormită. Încă o dovadă că putem. Ne antrenăm curajul, dar uităm să-l mai simțim. Ne calibrăm visurile în cifre, în deadline-uri, în recunoaștere. Și de la o vreme, nici nu mai știm cui vrem să dovedim ceva.

Farurile alea, cele care ne avertizau că e periculos, că e prea departe, că e prea adânc — le-am tot văzut pâlpâind, dar ne-am zis că-s iluzii. Sau slăbiciuni. Așa că am trecut mai departe, ignorându-le. Și când am ajuns în mijlocul nimicului, când valurile au devenit pereți și vântul un zid, am început să ne întrebăm dacă n-ar fi fost mai înțelept să ne oprim, măcar o clipă, și să întoarcem privirea către lumină.

Așteptările stau la marginea viselor. Nu sunt niciodată în vârf, nici la sosire. Sunt acolo, la granița dintre ceea ce sperăm și ceea ce trăim. Așteaptă să le recunoaștem, să le îmbrățișăm, să nu le confundăm cu neputința. Așteptările nu ne cer perfecțiune, ci doar prezență.

Și totuși, dincolo de toate, ne întoarcem. Întotdeauna ne întoarcem. La noi. Cu pasul nesigur, cu harta udă, cu inima plină de poveste. Uneori pe jumătate. Uneori pe brânci. Dar ne întoarcem. Nu la punctul de plecare, ci la ceva care ne seamănă, dar e mai liniștit. Mai rotund. Mai viu.

A ieși la liman nu înseamnă să învingi marea. Nici să te salveze cineva. Înseamnă să încetezi să mai lupți cu tine. Să accepți că drumul a fost greu, că ai obosit, că ai ratat semnele, că ai uitat să te bucuri. A ieși la liman e o formă de blândețe. E clipa în care nu mai vrei nimic altceva decât să stai, să respiri și să fii.

Și-atunci apar cărările. Nu cele pe care le plănuisei. Nu cele bătătorite. Ci acelea care pornesc tăcute din marginile sufletului. Care nu cer explicații. Care nu-ți spun unde vei ajunge, dar îți promit că vei merge cu sens.

Le urmezi. Cu pași mici, cu inima întreagă sau frântă. Și, încetul cu încetul, îți amintești: că nu destinațiile ne fac întregi, ci călătoria. Că limanul nu e un loc, ci un fel de-a fi.

Și că, de fapt, nu ne-am pierdut niciodată. Doar am mers puțin mai departe, ca să învățăm cum e să ne întoarcem cu adevărat.

Jurnal de liman nu e despre sfârșit. E despre reînceput. Despre cum, în cele mai învolburate momente, ne putem fi singurii martori. Și singurul far.

Maura ANGHEL